Maica Siluana: În primul rând să ducem copilul la Doamne-Doamne de când e mic. Slavă Domnului că suntem ortodocşi și îi împărtăşim pe copii de la Botez. Să-i împărtăşim încă de când sunt în burtica noastră. Dacă e oprită de la Sfânta Împărtăşanie, când a rămas însărcinată canoanele spun că mama trebuie împărtăşită pentru copil. Să-i împărtăşim și să stăm cu ei în biserică cât sunt în burtă, că nu fac gălăgie, nu se joacă și nu ţipă și veţi fi uimiţi că după ce se nasc sunt la fel de cuminţi. Ei au învăţat și cântările, și răspunsurile. O mamă care făcea rugăciunile înainte de masă și după masă cu voce tare, în perioada când îşi alăpta copilul, când avea apoi copilul un an și ceva ea s-a încurcat la Psalmul 50, și copilul a completat-o, și era să îl scape din braţe.

Deci în primul rând să-i împărtăşim până la şapte ani, când se dă gratis.

Ăsta e primul lucru. După aceea ei vor pleca. Majoritatea copiilor după şapte, opt ani nu mai vor la biserică, vor la fotbal, sau la altceva. Dacă nu mai vor să îi lăsăm, pentru că se vor întoarce. Să-i lăsăm, dar să ne rugăm pentru ei. Nu îi obligaţi să se roage. Dacă acum te rogi pentru culcare, sunt momente când copilul vrea să se roage, altele când nu vrea, și zici: Las' că se roagă mami pentru tine! Și îi faci o cruce. Deci fără să îl forţăm și când nu mai ştim ce să facem zicem: Doamne, ce să fac? și ne vine gândul ce să facem. În acelaşi timp copilul trebuie să afle, fără să vadă la televizor neapărat, că nu toţi oamenii sunt buni. Îi spuneţi: Ai văzut că nici eu nu sunt bună tot timpul, ai văzut că sunt tristă. Nici tati nu e cel mai bun, ai văzut cum se supără. Deci noi oamenii suntem și răi și buni, la unii răutatea e mai mare, la unii mai mică. Toţi oamenii ne-am născut ca să transformăm răutatea în bunătate. Uite ce rău eşti acum! Hai să ne rugăm să te facă Dumnezeu bun. Ai văzut, mami, ce rea eram adineauri? Roagă-te pentru mine să mă fac bună. Asta este lucrarea noastră, să transformăm și avem datoria să ne apărăm de rău. Ai văzut că sunt nişte băieţi care sunt răi și care pot să te bată. Deci ce faci? Trebuie sa treci pe partea cealaltă, să te fereşti. Copilul trebuie să ştie că în lume sunt lucruri rele și că trebuie să se apere. Și cei care îl apără sunt părinţii. Și cei care trebuie să îl apere sunt legea, poliția și noi trebuie să pretindem asta.

Apoi, copilul e teribilist. Zice: Dar, mami, nu are ce să se întâmple, lasă-mă și pe mine. În primul rând chiar trebuie să lăsăm un copil să experimenteze pericolul. Nu-l lăsăm să facă ceea ce îl duce sigur la moarte, dar îl lăsăm, de exemplu, dacă vrea să bage mâna în flacară. Și vede că e buba și nu mai bagă altă dată. Dar dacă vrea să bage degetul în priză nu-l laşi, că nu mai zice buba, și îi tragi una peste mână și buba i-o faci tu, n-aştepţi să facă. Deci în această educaţie el învăţă că unele lucruri sunt folositoare, altele nu, unele dor, altele nu. Apoi părinţii spun: O să cadă copilul! Lăsaţi-l să cadă. Asta este. Nu puteţi să îi spuneţi mereu stai cuminte să nu cazi. Ci: Ştii, mie îmi e frică pentru că ai să cazi și o să te doară. Dacă tu îţi asumi riscul ăsta, bine. Și el cade. Și nu zici: Vezi, ţi-am zis eu că o să te doară..., ci: îmi pare rău pentru durerea ta, sper că asta te învaţă ceva, sau îţi asumi durerea. Chiar dacă are doi ani copilul pricepe ce-i spui acolo. Apoi să îi învăţăm să nu devină agresivi din cauza durerii.

Când sunt mari și se duc în locuri cu adevărat periculoase, în loc să îi spunem: Tu nu vezi câte se întâmplă? O să ţi se întâmple și ţie. Asta nu este bine!, să îi zici: Mami, mi-e frică. Eu am încredere în tine, dar mie mi-e frică pentru tine. Fie-ţi milă de mine și nu te duce. Sau hai să luăm nişte măsuri ca eu să stau liniştită. Spune-mi cu cine te duci, câţi vă duceţi... că eu sunt slabă de înger și mi-e frică. Altfel se poartă copilul decât dacă i-ai zice: lasă că vă ştiu eu pe ăștia care vă duceţi! Să acceptăm că li se pot întâmpla lucruri rele. Gândiţi-vă numai prin câte am trecut noi. Câte am făcut și câte ni s-au făcut. Și, slavă Domnului că ne apropiem de Sfântul Potir și suntem cu nădejde că ne mântuim. Aveţi încredere că și ei pot ieşi dintr-o capcană, și ei pot ieşi dintr-un necaz. Totul e să nu îi lăsăm fără Dumnezeu. Nu mai vor ei, vrem noi: Doamne, binecuvântează pe copilul meu, a ieşit pe uşă! Maica Domnului, ţi-l încredinţez Sfinte Gheorghe – dacă îl cheamă Gheorghe – păzeşte-l! Să avem încredere. Viaţa e periculoasă, viaţa e riscantă, dar viaţa e o şcoală, un exerciţiu, e o pregătire pentru viaţa veşnică. Și dacă eu îl apăr de toate durerile – eu îl bag la facultate, eu îl trec de corigențe, eu îl scap de la poliție n-are cum să se facă om. El trebuie să devină responsabil. Mami, tu răspunzi de ce faci. Eu în locul tău nu m-aș urca acolo. Dacă o să cazi, să îţi asumi răspunderea pentru durerea pe care o să o suferi, eu am să te pansez, dar e răspunderea ta, eu te-am avertizat că există riscul ăsta. Pare neiubitor, dar este ziditor. Nu avem unde să ne băgăm. Intru într-o clasă de liceu și mă uit cât sunt de frumoşi! Și când ştiu cât se masturbează, cât se uită la pornografie! Și sunt nişte copii! Și le zic: Dacă Dumnezeu v-a adus pe lume acum, v-a apărat, a zis că rămâne cu noi până la sfârşit, încercaţi să înţelegeţi ce e păcat, încercaţi să vă daţi seama că păcatul aduce suferinţă și să vă lepădaţi, mai devreme sau mai târziu, și să vă bucuraţi de viaţă. Nu există păcat din care omul să nu iasă și să nu se facă sfânt. Avem în calendar sfinţi care au fost tâlhari, desfrânate... Nu putem să îi ferim pe copiii noştri de suferinţă, nu putem să îi ferim de rău. Putem să îi învăţăm de bine, să-i protejăm cu rugăciunea, cu prezența noastră în Biserică și cu binecuvântare și să avem nădejde în Dumnezeu că nu se va întâmpla nimic iremediabil. Și dacă se întâmplă ceva iremediabil... singurul lucru iremediabil este sinuciderea și nici atunci să nu ne pierdem nădejdea. Biserica este obligată să nu se roage pentru ei în rânduială, din respect pentru libertate. El s-a lepădat de Dumnezeu când a făcut asta. Dar noi nu ne lepădăm de cel care a făcut asta. Există o zi pe an, la Rusalii, când ne rugăm pentru toţi, Biserica se roagă pentru toţi și dragostea noastră plânge. Și ne învaţă un părinte că se fac și parastase pentru aceştia. Pui numele cuiva din familie și zici „pentru cutare și tot neamul lui”. Și intră și cel care s-a sinucis. Mai ales că nu ştii dacă omul era sănătos, dacă nu a avut o tulburare emoţională, dacă până și-a dat sufletul nu i-a părut rău. Să avem nădejde. Atâta timp cât suntem vii să avem nădejde nebună în mila lui Dumnezeu. Este singura nădejde.

(din conferinţa Maicii Siluana Cine suntem și de ce ne-am născut?, Făgăraș, 10 iunie 2008)