Nașterea la Maternitatea „Cuza Vodă”
   
Citind mesajele de dinainte mi-am reamintit, cu tristețe, momentele similare trăite în urmă cu mai bine de doi ani. După o sarcină foarte grea am crezut că după naștere voi simți doar bucurie. Din păcate au urmat zile în care am plâns zi și noapte, simțind că tot efortul meu a fost zadarnic, pentru că nu am niciun drept asupra copilului. Deși am născut natural, copilul l-am putut vedea câteva secunde după naștere și apoi abia după 12 ore, deoarece fiind foarte slăbită nu s-a obosit nimeni să mi-l aducă la pat. De alăptat nu a putut fi vorba în spital - era hrănit cu lapte praf și când mergeam la trei ore la alăptat copilul dormea, sătul, iar asistenta mă sfătuia să îl ciupesc sau să îl trag de nas, să se trezească, altfel îl obișnuiesc cu mofturi și o să am bătaie de cap acasă. Nu am vrut și îl țineam doar în brațe și plângeam, mă rugam să nu cad jos cu el în brațe, de fiecare dată mă rugam, pentru că după nașterea naturală nu am putut sta jos și nu aveam condiții să alăptez decât pe un scaun tare, așa că eram nevoită să stau în picioare. Am ajuns o dată în momentul în care îi dădeau mâncare - i-a turnat cu o căniță lapte în gură, laptele a curs și l-a zgâlțâit ca să îi intre mai repede pe gât. Nu aveam niciun drept asupra copilului - eram considerate murdare, nespălate. Și cu toate măsurile de precauție, copilul a ieșit bolnav din spital. Am încercat să mă externez la cerere, doctorița neonatolog a țipat la mine și a zis că pot pleca eu, dar copilul nu pleacă. Am ales să plec capul, să dau bani mulți în stânga și dreapta, m-am gândit că poate așa previn abuzurile și descărcările nervoase ale cadrelor medicale în momentele în care nu sunt lângă copil, adică aproape tot timpul. În primul an după naștere nu am reușit să îmi revin după experiența asta, plângeam instantaneu când îmi aminteam cum mi-au chinuit copilul. Nu am făcut plângere, eram prea slăbită, dezorientată și m-am gândit că nu s-ar rezolva nimic.
O mama