Maica mea iubită,
zilele acestea au fost atât de încărcate de semnificații noi pentru mine... Nici nu știu cu ce să încep.
Pornesc de la răspunsul dumneavoastră, în care mi-ați spus să văd ce m-a rănit atât de tare în copilărie. Am făcut liturghia iertării, rugând pe Dumnezeu să mă ajute să iert și să binecuvântez tot ce m-ar fi putut răni, chiar dacă nu-mi aduc aminte conștient ori nu mă doare să pot localiza că „de la aia”. Și m-am cufundat în trecutul meu, care mi s-a derulat ca un film vechi, cu multe zone șterse, ori voalate, prin care nu trecea lumina să le văd și cu multe imagini vizibile, pe care nu mi le mai amintisem până acum, dar în fața cărora mă lăsam să trăiesc, să simt ce simțeam în copilărie... Mi s-a părut cheia a fi momentul când am trăit prima oară ura ori invidia, dacă mi-aș fi putut aduce aminte! Am mers în trecut, în trecut, încercând să mă văd „în poze”, dacă pot intra cumva în ele, să văd ceea ce era fotografiat în ansamblu, să mă văd în momentul fotografiei, în context... deși nu puteam „vedea”, am simțit, multe, multă revoltă, tristețe, teamă... am simțit și invidia și neputința transformată în ură, de două ori, când aveam vreo patru ani, odată pe copiii de la grădiniță, că nu m-au primit la joacă, odată pe mama, atât de puternic... mama mea ne cosea multe. Și odată, în timp ce noi eram afară, ne-a chemat sus - cred că ne chema de multe ori, la probat. Așa m-am enervat că toată ziua mă cheamă în casă când mă joc mai frumos (aveam vreo patru ani), că pentru prima oară nu m-am dus. Am gândit că uite așa, nu mă duc, ce o să-mi facă? B. s-a dus și peste câteva minute a venit cu cea mai frumoasă rochiţică albastră pe care o făcuse mama și cu mesajul că pentru că eu nu m-am dus, nu voi mai primi. Câtă furie pe mine, pe mama, pe B., nu mai știu... Și invidie, câtă invidie am putut trăi atunci! Știu că pe urmă m-a îmbrăcat și pe mine cu rochița aceea, dar nu am putut trece peste faptul că nu am primit și eu, în același moment, rochița, deși culmea, eu nu mă dusesem s-o primesc (nu știam că mă va îmbrăca deja cu ea).
Nu știu dacă am avut astfel de trăiri mai înainte, dar atunci am simțit invidie adevărată, rea, așa mică cum eram. Invidia aceea era păcat. Nu știu dacă asta e construcția comportamentelor mele viitoare, deși chiar și dumneavoastră ați spus „Lenea ta te-a învățat să nu faci eforturi că să dobândești ce dorește inima ta și să fii invidioasa sau să urăști”... vai, așa e, acum gândindu-mă doar la asta, îmi vin în minte multe astfel de situații când din lenea de a acționa mă privam de unele chestii (când nu știam care va fi „recompensa efortului”) și ajungeam la invidie... Doamne, cât de invidioasă sunt! Știți, aceasta este una din primele patimi pe care le-am descoperit la mine de când fac Seminarul (nici măcar nu mă știam invidioasă) dar nu credeam că e atât de profundă în mine și mai ales gândeam că nu sunt atât de invidioasă, să afecteze așa puternic structura mea.
***
Mesajul lui NN... toate mesajele ei m-au tulburat, am rezonat extrem de puternic cu ea, dar cel cu umbra m-a făcut să izbucnesc într-un plâns... M-am recunoscut în umbra aceea care vrea să se ascundă, să nu fie văzută, să nu mai fie... am plâns pentru umbra ei și pentru umbra mea și pentru toate umbrele, nu știu cum, am plâns până ce mi s-a întâmplat ceva ce n-am mai pățit niciodată, am început să râd și rădeam, și plângeam în același timp și mă uitam la icoana Mântuitorului și-L simțeam atât de înțelegător... a fost că o eliberare, ca o „spălare”... Și am început să simt o iubire compasivă, nu știu cum, nu adresată cuiva anume, pur și simplu, o iubire și tristă și înțelegătoare care nu știam ce înseamnă, dar stăruia în inima mea...
***
Două lucruri. Primul: portretul mamei mele - a ieșit... parcă am înțeles-o pe mama... ea era un copil speriat, naiv, care a suferit atât de mult, atâta durere a adunat în sufletul ei, iar eu am judecat-o întotdeauna, atât de mult am judecat-o... când am văzut acel portret, pe care parcă nu l-am făcut eu, eu nu așa o vedeam pe mama, sufletul meu a început să plângă. Mama mi s-a arătat cum era ea nu cum o vedeam eu. Nu am văzut-o niciodată așa, cum e ea. Eu întotdeauna, și am ajuns la al doilea lucru, întotdeauna mă uitam la alte mame. Aseară, văzând-o pe mama lui I., i-am zis, mie așa mi-ar fi plăcut să fie mama. Dar chiar și așa, pe a mea eu o vedeam în desen că pe un copil speriat, iar D. și nu mai știu cine o vedeau ca o prințesă... Ce mi-a arătat Dumnezeu prin desenul acela!
Doamne, săraca mama, ea a vrut să mă schimbe pe mine, iar eu... și eu la fel, aș fi vrut s-o schimb pe ea. Ieri, la iertare, am simțit că eu trebuie să-i cer iertare, nu s-o iert. Cât de mult am judecat-o!
Și în timp ce mă uitam la desen, în timp ce „intram” în el, am simțit o umbră de eliberare și m-am uitat la Mântuitorul și mi-am dat seama că nu am încredere, că mi-e frică să am încredere în El, că mi-e frică să mă abandonez Lui. Că NU CRED CĂ MĂ IUBEŞTE.
Și mi-am adus aminte de trecutul meu, când nu am crezut pe nimeni că mă iubește, eu de aia am și ținut oamenii la distanță, pentru că nu am putut avea încredere în ei... și nu am putut avea încredere în mine, iar în Dumnezeu... Dumnezeu a făcut un program special pentru mine, să mă încredințez, mi-a făcut o viață minunată, a făcut orice pentru mine și eu tot nu-L cred.
Cr.
Copila mea iubită,
Mesajul tău, ca ale multora dintre cei care faceți sesiunea opt și lucrați la vindecarea de codependență, e de mare folos pentru cei care caută să înțeleagă la ce bun o cufundare în trecut... Tu ne dovedești acum că această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu. Trunchiul lor și, mai ales, rădăcinile lor, sunt acolo departe, în cele ce le-am învățat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastră. Acolo ai învățat tu că mânia nu trebuie exprimată, că nu e frumos să te înfurii, și toată energia furiei sau a mâniei s-a deghizat în invidie. La altcineva în zâmbet „drăguț” și supunere. La alții în snobism... Așa, ai scăpat de sancțiunea de care te temeai dacă te mâniai și ai trăit ceva ce credeai că nu „se vede” în afară... Numai că n-ai făcut decât să-ți îngropi „furiosul” în subconștient și să-l lași să te chinuie și să te batjocorească spunându-i, dându-ți „fiori” de ce oribil și meschin e (și este) să fii invidios... Așa ți-ai „exprimat ” furia doar față de tine până în momentele în care găsești pe cineva mai slab, sau pur și simplu „dai pe de lături” demonstrându-le celor din jur că se poartă inadmisibil... Tot timpul vei putea depista acolo, undeva, un judecător lipsit de milă la adresa celor din jur și vei simți cum mocnește un dezgust fără de margini pentru orice relație. Ca să supraviețuiești vei avea nevoie fie să schimbi locul, fie relațiile, fie să te retragi în imaginar sau în lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o bună supapă pentru amândouă ascunsurile...
Apoi, iată ce minunat, umblarea în trecut te-a ajutat să-ți asumi responsabilitatea pentru „ale tale” și ce minunat se „dezumflă” gravitatea a ceea ce ne-a îngrozit sau dezgustat... Pe măsură ce ne asumăm ale noastre și le oferim Domnului, împreună cu acestea oferim și cele primite de la ai noștri...
Acum foarte important este că tot ce descoperim și ne asumăm să le oferim Domnului, să le spovedim dacă sunt păcate pentru a avea energia să ne iubim pe noi înșine și pe cei de lângă noi...
Da, nu credem că Dumnezeu ne iubește, pentru că nu am avut nici o experiență a iubirii necondiționată. Pentru că am trăit doar condiționările pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc și necondiționat... Câți părinți n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, înainte să aibă un copil dincolo de gratii, îi spuneau acestuia: „dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc...” că apoi, acolo, să fie din iubire...
Apoi, nu credem că Dumnezeu ne iubește pentru că noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Dacă vom crede și vom înțelege că păcatul nu e tot una cu noi, că este o diferență ontologică între păcat și păcătos, vom înțelege cu inima ce este iubirea și vom crede în ea. Acum doar o gândim și o judecăm după senzațiile de satisfacție transformate în percepții de valoare...
Sunt valoros pentru că mă iubește...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o mulțime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru că am învățat asta, pentru că firea căzută mă împinge la asta și eu nu știu, sau nu vreau să știu că Dumnezeu îmi dă putere să spun „nu” impulsului și aleg ca mai degrabă să-l neg, să-l „refulez” etc... Și cu cât ne vom ascunde mai abitir, cu atât bârna din ochii noștri va fi mai mare și, prin ea, nevoia firească de vindecare și convertire la Adevăr, se va transforma în râvna de a-i vindeca pe ceilalți, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazită de victimizare sau de justificare de sine...
Doamne, ajută-ne să înțelegem cuvântul Tău și să-l împlinim!
Mulțumesc Cr. și te îmbrățișez cu dragoste și recunoștință pentru dragoste,
Maica Siluana