Maică, am reuşit. În sfârşit am scris toate motivele care mă făceau să păstrez mânia împotriva părinţilor mei, şi astfel, şi împotriva oamenilor. Ştiţi de când îmi doream asta, dumneavoastră ştiţi...
Nu ştiu, daca credeţi că poate fi folositor publicaţi-l dacă nu, nu. Simţeam aşa să vă spun şi dumneavoastră, ce eliberare am simţit, scriind lucrurile astea, fără să îmi mai apară sentimentul ăla bolnav de milă „aşa vorbeşti despre părinţii tăi..” spusă pe un ton fals şi diabolic de care mi-e scârbă. Vă mulţumesc din suflet maica mea că m-aţi îndemnat să citesc „Ieşirea din labirintul condependenţei” că este într-adevăr aşa cum mi-aţi zis „o asceză a minţii”. Am simţit muuultă împotrivire, am mâncat ceva ciocolată de post ca stimulent, şi durere... dar au fost durerile de la dentist când medicul îţi scoate cariile, pentru ca apoi să te cureţe cu furtunelul şi sî îţi pună plomba cea alba şi bună. Vă îmbrăţişez şi vă fac metanii.

Tata. Bătăile. Jignirile. Anularea ca fiinţă, promisiunile nerespectate. Neîmplinirea rolului de tată, lipsa iubirii pe care aveam nevoie să o primesc ca şi copil, nevoia de a învăţa lucruri bune şi nobile de la el ca prietenia, demnitatea în faţa unui bărbat etc. Mânia pentru tot ce nu mi-a dat şi pentru tot ce a stricat. Şi lipsa părerii de rău sau cel puţin nearătarea ei - care ar însemna schimbarea atitudinii.
Cred că iertarea înseamnă să te văd şi pe tine ca un om, cu chipul lui Dumnezeu în tine, pe care dacă te lasă Domnul să trăieşti, înseamnă că încă te iubeşte şi te aşteaptă... Eşti bolnav, tată, eşti bolnav, foarte bolnav şi de aia te comporţi aşa. Poţi tu să înţelegi cât de mult rău ai putut să îmi faci prin felul tău de a te comporta, de a-mi vorbi? Poţi să înţelegi cât rău mi-ai făcut prin faptul că m-ai bătut de atâtea ori când nu ştiam la matematică? Şi pentru ce, tată? Nu voiam să devin o matematiciană, şi nici măcar olimpică... pentru ce atunci mă băteai? Cu ce ţi-am greşit, tată, de m-ai pedepsit aşa de rău, încât mi-am ratat ani buni de biata? Şi mi-am petrecut nopţi întregi în paturile unor străini? De ce nu m-ai iubit? Ai fi vrut să ai un băiat, ştiu... ai putut să treci peste asta vreodată oare? Şi să mă iubeşti ca pe fetiţa ta, ca pe a doua fetiţă a ta? De ce m-am simţit mereu respinsă de tine? De ce respingi pe toată lumea? De ce nu mă laşi să trăiesc?
Acum ce să fac, nu am încotro decât să te iert. Asta e soluţia pe care mi-o dă Tatăl meu din ceruri la suferinţa şi mânia pe care mi-ai provocat-o. Nu ţine de tine, de ce ai să faci sau nu de acum încolo. Este decizia şi hotărârea mea personală. Deci vreau să te iert cu puterea harului pe care mi-o dă Domnul nostru Iisus Hristos, Tatăl meu cel ceresc care ne zice să iertăm greşiţilor noştri şi zice să iertăm ca să ne ierte şi El greşelile noastre.
Mama. Sunt mânioasă pentru că nu mi-ai fost mamă. M-ai pus în situaţii umilitoare. Ai acceptat o gramadă de compromisuri faţă de tata, orbită de negare, în numele iubirii. Nu ştiu dacă iubire se cheamă asta. Da, te-ai sacrificat într-adevăr pentru noi, ai stat ore întregi în bucătărie pregătindu-ne cina şi mâncarea pentru restul săptămânii, ai fost şi la serviciu, ai fost pe cât posibil şi gospodină. Dar nu ai vrut să mă cunoşti. Nu ai vrut mamă să ştii nimic despre mine, despre ceea ce îmi doresc, visez, nu ţi-a păsat niciodată de ce simt eu, şi nu m-ai lăsat niciodată să vorbesc, pentru că erai prea ocupată să ţipi. Totuşi ştiu că nici ţipatul tău şi nici un lucru pe care l-ai făcut nu l-ai făcut cu bună ştiinţă. Intenţiile tale pot vedea că au fost bune mereu. Dar tu ai fost un teren tare propice pentru diavol, mamă. Atâta te-ai slăbit înăuntru încât nu ştiu dacă ştii ce e aia bine sau rău. Nu am putut să vorbesc cu tine ca şi cu o mamă, pentru că erai prea ocupată să mă critici. Tu aşa ai văzut educaţia, să dai sfaturi ţipând sau, în orice caz, într-un mod în care nimeni nu te-ar asculta, orice altceva, numai nu empatic şi matern, ţipând deci şi criticând. Mamă, de ce m-ai criticat aşa de mult? Dar ai citit opera înainte să emiţi vreo critică? Îmi ziceai mie că sunt superficială, dar te vedeai pe tine în oglindă, mamă. Deci tu m-ai judecat pe mine după aparenţe. Ai intuit aşa vag că sunt sensibilă, dar nu ai încercat să te apropii de mine nicicând. Şi te-ai bucurat pentru „succesele” mele doar atunci când era şi mândria ta în joc: când am luat miss boboc şi când am reuşit la facultate la buget. Că suna tare bine în faţa gurii lumii să spui asta despre unul din copiii tăi. Ştiu ca asta e greşeala pe care o fac cei mai multi părinţi, sunt egoişti şi îşi consideră copiii nişte prelungiri ale lor, nişte fiinţe care trebuie să le îndeplinească lor visele şi toate pe care nu le-au reuşit ei în timpul vieţii lor. Şi mai sunt mânioasă pentru pretenţiile pe care le ai de la mine să mă comport într-un anumit fel, când tu nu m-ai învăţat respectul şi iubirea. Când tu însăţi nu le nutreşti pentru mama ta. Că ai pretenţia să culegi ceea ce n-ai semănat. Şi tu şi tata.
Orice copil simte că mama lui trebuie să fie blândă şi să îl iubească. Dacă mă uit în urmă, mamă, toate propoziţiile tale erau morbide, pline de of-uri şi de revoltă şi de ameninţări. Nu înţelegeam, în adâncul meu, de ce nu îmi spui cu frumosul toate lucrurile astea? Ai încercat cumva să îmi spui blând şi nu te-am ascultat? Ai încercat să îmi explici vreodată ceva logic, ceva care să aibă sens, în afară să mă ameninţi şi să îmi arăţi că ţi-e frică de gura lumii dacă eu iau o notă mai mică sau mă comport într-un anumit fel?
Sunt mânioasă pentru că astfel am avut şi eu pretenţii toată viaţa mea de la oameni, numai de la mine nu, ca şi voi. Şi sfârşeam aşa cum era şi normal, dezamăgită. Vreau să îţi mai spun, mamă, că o mare parte din viaţa mea „am făcut borş” aşa cum mi-ai prezis. Nu ştiu cât de bucuroasă ai fi dacă ai afla asta. Probabil că nici nu ţi-ar păsa, nici nu te-ai întrista dacă ai afla cum au fost anii mei de când am părăsit casa părintească, aşa cum nu ţi-a păsat niciodată cu adevărat de ce fac şi de ce simt, şi de ce am devenit. Nici miss, nici pocăită nu am reuşit să te bucur. Atunci ce vrei, ce voiai de la mine? Ce voiaţi amândoi de la mine dacă nu v-a convenit niciodată nimic din ce am ales şi am fost în viaţă?
Ăsta e adevărul, mamă, fie că vrei sau nu să îl accepţi şi tu şi tata şi sora-mea.
Şi mai sunt mânioasă pentru că nu am învăţat nici bucurie, nici tristeţe, nici zâmbet şi nici plâns. Ci toate au fost tragice în viaţa mea, am fost pe culmea disperării sau în extaz.
Sunt mânioasă pe mama şi pe tata pentru că din cauza lor simt că mi s-au pierdut toate talentele, tot ce a fost frumos şi pur în mine a fost rupt şi călcat în picioare fără milă.
Dar ca şi pe tata, am ales să te iert. Am ales asta şi aleg indiferent de ce vei face sau nu de-acum încolo. Asta e soluţia pe care mi-o dă Tatăl meu din ceruri la suferinţa şi mânia pe care mi-ai cauzat-o. Sper doar să auzi şi să simţi asta şi tu cândva, că te-am iertat. Că încerc să te iert, nu eu, ci Domnul în mine, cu puterea harului pe care îl dă tuturor fiilor lui care se hotărăsc să îi ierte pe semenii lor. Cum dar nu îmi va da şi mie acest har, când mă hotărăsc azi să te iert ca „să trăiesc ani mulţi pe pământ”?
Ioana