Acum încep să le descopăr pe toate, să le privesc cu alţi ochi [1]
Sărut mâna cu bucurie!
Mi-am dat seama că am nevoie să mă „împac” cu tot ce înseamnă viaţa mea, că eram „supărată” nu doar pe oameni, ci pe tot ceea ce mă înconjoară, inclusiv pe casa mea, pe activităţile mele... Iar acum încep să le descopăr pe toate, să le privesc cu alţi ochi. Aşa, simt nevoia să mângâi şi să mă împac cu fiecare lucruşor, de parcă până acum aş fi fost cu toate într-un „război rece”. Parcă era casa mea, dar eu nu eram în ea, ci nu ştiu pe unde, că nu-i simţeam decât presiunea. Cam asta.
Citesc în fiecare seară Acatistul, în fiecare seară alte cuvinte „mă agaţă”, dar a devenit aşa, ceva interior parcă, despre care nu ştiu cum să povestesc. E ca o dragoste, ca o încredere cuminte, în care nu mai am de ce să mă precipit, nu mai simt nevoia să mă războiesc… Şi o uimire continuă în acelaşi timp, că sufletul meu nu ştia să fie liniştit. Probabil că se pun toate într-o rânduială, şi în interior, şi în exterior.
Citesc şi sesiunile – eu am rămas la sesiunea a şaptea, pentru că tot nu ştiu care e paharul meu pe care trebuie să-l beau până la ultima picătură, aşa că-L aştept pe Domnul să-mi arate, dar între timp, „îmi fac curat”.
Domnul să vă binecuvânteze şi să vă dea putere!
Vă iubesc (pe dumneavoastră, nu pe mine în dumneavoastră)
Cr.