Mi-e dor de Mânăstirea Nămăeşti!
Deşi am fost de curând iar mi-e dor de icoana minunată a Măicuţei Domnului! Şi nu mă satur niciodată de privirea ei, aş vrea să petrec ziua şi noaptea în apropierea ei. Nu sunt vrednică să devin călugăriţă căci neputinţele sunt mari şi firea slabă, ci ca o biată soră amărâtă să trăiesc acolo cât mai aproape de dulcea mea Stăpână. Multe lanţuri familiale mă leagă de lume prin grija şi iubirea ce le-o port, dar dorul după nespusa mea Regină e mai presus de al deşertăciunii joc.
Ce credeţi mă voi satura vreodată de iubitul meu Nămăeşti? Oare va primi în el pe o ticăloasă ca mine? Oricât de creştineşte aş trăi aici nu mi-e suficient, eu vreau dăruirea totală, eu vreau jertfă de sine şi vreau pe dulcea mea Măicuţă aproape şi nicăieri în lume nu e mai bine decât la Nămăeşti!
Am vreo şansă, măicuţă?
Nicoleta