Doamne, Maica mea, ce bucurie!
Ce bucurie, ce binecuvântare. Am citit ce a scris în continuare Copilul de pe „Sparge tăcerea” și atât de mult m-am bucurat! Doamne, Slavă Ție! Ce minune, ce minunat lucrează Domnul!
Și m-am mirat, și nu știu ce să zic. Aș putea să iau fragmente întregi și să le pun și să spun „exact așa am simțit și eu”, „exact așa am făcut și eu”.
„Nu știu încă cine sunt, dar știu că ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să pozez pentru nimeni, nu pot să mai fac eforturi de a fi „drăguță”, nu-mi pasă dacă omul din fața mea se supără pe mine pentru ceea ce am să-i zic atâta timp cât în timp ce-i vorbesc eu îl binecuvântez, nu mă mai pot preface. Asta e. De fapt nu mă mai pot preface. Că ascult, că-mi pasă, că-mi iubesc aproapele, că înțeleg. Nu înțeleg nimic, mă simt mai neputincioasă ca niciodată și totodată eliberată. Merg pe stradă și nici nu văd oamenii. Nu-i iubesc...”
Maica mea, azi-noapte am mers cu discuțiile iar până spre trei, patru dimineață. Din nou m-a hărțuit, spunându-mi că nu-l iubesc. Că dacă l-aș iubi nu aș putea fi așa, că iubirea nu e așa... Am tăcut mult, l-am ascultat - în ultimele zile încerc să mă țin de ce mi-ați spus, să fiu atentă și nu doar la el, ci la toți cu care mă întâlnesc, cu copiii, cu ai mei, cu alții... să fiu atentă la ce simt, la emoții... Până la urmă, m-a întrebat de ce nu zic nimic, care mi-e părerea... Și i-am zis că i-am spus toate părerile mele care nu țineau de circumstanțe. A fost foarte ciudat, m-a întrebat dacă eu cred că-l iubesc de nu sunt în stare să-i spun nici da nici nu... și i-am zis că nu cred că-l iubesc. Că în acest moment simt că nu-l iubesc. Dar sunt absolut sigură că-l iubesc pentru că nu cred nimic din ceea ce simt și nu pentru că aș avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred în promisiunea Tainei, că nu aș putea face nimic care să distrugă taina, pentru că dacă aș putea face astfel, nu ar mai fi taină, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor și senzațiilor. Pentru că am încredere în promisiunea dumneavoastră (nici nu știu de unde am avut atâta putere să vă „apăr” - din nou căuta în seminar și la dumneavoastră cauzele nebuniei mele, l-am scos din minți aproape, v-am zis că nu vă poate vedea altfel decât în opoziție). I-am zis că nu cred decât că e o pseudoproblemă, că toate discuțiile astea nu fac decât să ne tortureze psihic, că atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva asta nu dovedește decât că nu vrea să accepte...
I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultătoare... L-am întrebat dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face.
(Nu știu Maică, probabil că rugăciunile dumneavoastră m-au scos din iadul de spaimă din ultima vreme, știți cum, atât de părăsită ca în ultima vreme nu m-am simțit de mult, iertați-mă, am tras de dumneavoastră v-am căutat chiar agresiv, simțeam că o să vă supăr până la urmă cu insistența iertați-mă, știam că dacă „nu-mi răspundeți” la plâns e tot spre binele meu, dar am avut o frică, m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit, am fost atât de îndoită, iar când vorbeam cu el, parcă nu vorbeam eu, pentru că eu eram mică, mică, nu mai știam dacă să cred în lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastră și „mă trezeam” spunându-i niște lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simțeam eu, nu-mi era frică de faptul că m-ar părăsi el, ci de faptul că aș fi în rătăcire și părăsire de Domnul... și la un moment dat „m-am așezat” în mine, am tras aer în piept și am zis „bine, și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maică, am simțit o eliberare așa că Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Și am intrat pe niște mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea îmi răspundeau mie, cea de acum. M-am simțit atât de întărită, de înțeleasă, de iubită, de parcă mi-ați fi răspuns dumneavoastră.
Maică, noi suntem atât de compleți în Domnul... Când spuneți că răspunsul e în noi el e chiar în noi, atât de fizic, atât de adevărat... Şi e atât de personal și al nostru. Vorbeam aseară și iar îmi zicea că nu știe ce să facă, cum să se schimbe - și i-am zis, și sunt absolut convinsă că nu trebuie să facă, să se schimbe nicicum, că nu depinde de el să simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucrează El cu mine. Că de el depinde doar ce e el, ce vrea el să schimbe la el, dacă va vrea vreodată, dar că asta nu are nicio legătură cu mine, cu relația noastră.
Am simțit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu și atâta recunoștință am simțit că-l iubește Domnul. Maică, așa nepriceput și pătimaș mie îmi pare rău că-l fac să sufere, că-l doare schimbarea mea venită peste el deodată. Dar el nu știe că Domnul îl iubește așa. Sau poate știe?! Atâta bucurie am simțit că nu trebuie să mă forțez eu, să mă conving eu pentru ceva, atât de bine am înțeles ceea ce ați scris referitor la trebuie. Și la înduhovnicire... Iar acel „să se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Și am simțit ca o adiere de înțelegere „diferența dintre tine cea care se baza pe sine, și tine cea cu și în Domnul”. Aseară nu mă mai bazam deloc pe mine. Aseară nu eram, nu mă mai simțeam, simțeam doar cum zice copilașul rănit, mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic. Aseară am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință.
Maica mea, după săptămâna asta atât de chinuită atât de frumos m-a mângâiat Domnul, iar când am citit azi pe site despre copilașul acela abuzat care m-a durut atât de tare parcă a fost și pentru mine darul.
Mulțumesc, Doamne, vă mulțumesc, Maica mea.
Azi am ascultat din nou prima conferință pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o așa, că nu o ascultasem demult. Atâtea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvântare.
Maică, am sentimentul că toate sunt din nou într-un același punct, caruselul devine o spirală care-mi aduce mai multă semnificație, iar acea spirală de fapt se concentrează într-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis să nu fie doar sugestie, când mă întorceam în ființa mea să văd ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertării) și am ajuns, dând la o parte toate „etichetele”, până la un moment la care eram un punct de lumină. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, într-un punct...
Cu drag și încredere și cu iubire multă și frumoasă și bucurie,

Mulțumesc, Amma mea,

Un copil care se face mare