Doamne ajută!

Cât mă bucur că vă pot scrie! În sfârşit... Sper că sunteţi bine, ca s-au rezolvat problemele... Stiti, m-am rugat să fie bine aşa cum ne-aţi învăţat și nădăjduiesc că Dumnezeu le-a rânduit pe toate cum a ştiut El mai bine.

Cât despre mine... Da, am încetat din nou să vă mai scriu... O lungă perioadă de timp, din păcate.

Nu am încetat binecuvântarea, mulţumirea în necaz. Dar merge greu... Pe moment, când cineva te supără nu prea stai să zici "Păzea, acum e o ispită de la diavol" ci reacţionezi... da, exact aşa cum am învăţat. Am făcut marea prostie să deznădăjduiesc, spunându-mi că nu voi putea niciodată să reacţionez altfel, și să-mi adorm conştiinţa care încă ţipă, multumesc lui Dumnezeu! Conştiinţa e cea care mă mai ceartă și câteodată mă trezesc tristă foarte și chiar plângând. Eu încerc să n-o bag în seamă, mă refugiez în gânduri frumoase, îmi iau apărarea în fața ei... Și când nu vrea să mă lase în pace dau muzica la maxim. Să nu o mai aud. Să nu aud glasul care ţipă în mine:" Ai greşit!", "Nu e bine". Cred că e glasul lui Dumnezeu care nu vrea încă să mă lase să mor.

Abia atunci când găsesc curajul să tac și să-mi astup urechile față de lumea de afară, atunci mă văd aşa cum sunt. Sau poate că văd doar cât îmi îngăduie Dumnezeu să văd, căci dacă aș vedea cum sunt în realitate nu aș suporta. Și stând aşa, în fața Lui, în fața icoanei, încerc să nu mă mai apăr. E greu, ştiţi? Ce repede ştiu să găsesc scuze pentru o greşeală. Și ce repede îi acuz pe ceilalţi...

Abia când am curajul să spun "am greşit" abia atunci pot să spun și "iartă-mă". Și tot atunci primesc și puterea de a suporta și consecinţele faptelor mele.

De ce vă scriu asta? Pentru că e una dintre problemele cu care mă confrunt în ultimul timp.

Altă problemă ar mai fi că sunt foarte, foarte, foarte obosită. Psihic. Și nu mai am răbdare să vorbesc cu oamenii. Poate de asta nici nu am mai scris. Mi se pare că nu mai am nimic de zis. Și tot ceea ce spun ceilalţi mă oboseşte cumplit. E un paradox, pentru că nici în singurătatea mea nu mi-e bine. Aici tânjesc după oameni, după vorbe... Nu ştiu... Mă înţelegeţi? Vorbesc singură și-mi închipui că cineva mă ascultă. Acum, în timp ce scriu mi-a venit un gând. Vorbesc singură... păi dacă aș vorbi cu Dumnezeu m-aș mai simţi singură? Nu. Dar eu prefer să-I închid toate porţile pentru a nu-L mai auzi. Căci, bine e spus, pe cei răi dragostea lui Dumnezeu îi arde. Nu, nu vorbesc în fabule acum. E cumplită durerea sufletului care nu poate primi dragostea lui Dumnezeu...

Și totuşi, măicuţă, nu renunţ. Câteodată Îi spun: "Tu vezi că eu sunt rea, Tu vezi că nu Te pot iubi, că nu pot cu puterile mele să fiu altfel. Tu vezi cât sunt de orgolioasă, de mândră... vezi, le vezi pe toate. Înseamnă că vezi și că NU POT TRĂI FĂRĂ TINE..."

Altădată, când sunt puţin mai "lucidă" Îi spun "Doamne și atunci când vezi că eu vreau să plec departe de Tine pune-mi piedică. Și atunci când eu Te alung și Îţi închid uşa, Tu intră și fă-mă să simt iubirea Ta." Spun asta pentru că am auzit că Iisus e un gentilom care 'stă și bate", nu intră dacă nu Îi deschizi uşa. Exagerând puţin... Ca și cel care se închide în baie să-și taie venele și se gândeşte: "Dacă acum ar intra cineva și m-ar opri, cât de bine ar fi!" Da, normal ar fi ca el să se răzgândească și să descuie singur uşa... Dar aşa rău se întunecă, măicuţă, mintea câteodată... Ce-i de făcut?

Nu, nu mi-a trecut niciodată prin gând să-mi tai venele... dar am atâtea "vene" ale sufletului pe care le-am făcut să sângereze...

Și uite, că vă scriu, în sfârşit, după mult timp... Și aşa o bucurie m-a cuprins acum...

Am văzut că seminarul iertării s-a mai "mărit" puţin. Asta înseamnă că trebuie să mă apuc de treabă. Rugaţi-vă pentru mine.
S.B.1