Maică, să vă povestesc ceva, care... m-a mirat, amuzat și...
Când v-am scris rândurile cu „privirea atât de albastră, vibrează și în intimitatea adâncului meu”, am crezut că am fost „poetică”.
Ce-i drept, le-am scris foarte rapid, adică nu am simțit că fac eforturi să scot ceva din mine.
Au „venit” în gând, am văzut cum „sună” și am hotărât să scriu asta.
Erau scrise de vreo lună ele, până le-ați citit dumneavoastră.
Acum vreo două zile mi-am amintit două momente diferite când m-ați privit într-un fel, și... în ambele dăți nu am putut să duc privirea aceea.
Și o dată m-am îndepărtat și în alta am schimbat subiectul, v-am luat cu vorba, ca să se întrerupă momentul.
Era prea mult pentru mine, prea intim... Alte cuvinte în afară de „prea intim” nu mai găsesc.
Dar nu mereu simt privirea, modul acela de a privi. Parcă citiți în mine... se ajunge la cea mai mică componentă a mea: celula.
Ah, și parcă nu mă simt privită, să se vadă un ochi căprui cu verde, un nas și buze... Parcă vedeți dincolo de mine...
Sau parcă îmi priviți micul meu frumos din mine, cât e... Parcă vă bucurați de el. Da, e o privire cu dragoste, dar ce simt eu când văd privirea aia...
Sincer, nicăieri nu am avut sentimentul ăsta. În altă parte nu l-am mai întâlnit, nu l-am cunoscut.
De fapt, eu când v-am scris acele rânduri, era ceva care „țâșnise” din mine. Era realitatea pe care o simțeam când mă iubea Privirea Albastră.
Am rămas stupefiată, vă dați seama, când mi-am amintit momentele de care v-am zis mai sus. Descrisesem ce simt, fără să îmi dau seama.

Apoi, când am găsit în Psaltirea Maicii Domnului, propoziția „cu privirea ei de porumbiță a făcut să cânte toate cele dinlăuntrul meu”, m-a dus gândul că „nu ar fi rău”, dacă m-aș simți privită și de ea așa.
Dar iubesc propoziția asta, pentru că am găsit la un loc puse armonios, redând adevărul, cuvinte, fragmente de propoziție iubite de mine.
Apoi, rămânând la capitolul intimitate, care de curând îmi răsuna prin cap, și oarecum o înțeleg și întrezăresc rolul ei, vreau să vă arat un citat de Părintele Stăniloaie, care pe mine m-a „terminat”, m-a uluit, m-a umplut!!!!
Citatul e ăsta:
„Fiind un chip al transcendenței lui Dumnezeu, icoana ne ajută să transcendem finitul chipului spre infinitatea lui Dumnezeu.
Chiar chipul omului ne îndeamnă la o transcendere a lui. Când privim la ochii omului nu dintr-o apropiere care ne face să vedem numai compoziția lor biologică, ci privirea lui, constatăm că ea e dincolo de biologic. Privirea fiecărui om e altfel și privirea fiecărui om din orice clipă e alta. Privind ochii unui om nepătimaș simți că te scufunzi într-o infinitate spirituală de dincolo de ei. În acest caz, atenția nu se concentrează spre organismul trupesc, ca la un idol, ci la indefinitul spirit.”

În fragment am înțeles că este vorba despre intimitatea pe care icoana o poate crea între Domnul, Maica, și toți sfinții și cel ce privește Icoana și despre importanța ei în crearea, adâncirea relației. Neavând nimic cu pictura, bănuiesc că cel care face Icoana trebuie să se gândească, să picteze cu Iubirea pe care o simte de la Cel pictat pentru el și nu numai pentru el. Atunci, bănuiesc, ar putea să ajute să se creeze intimitatea, profunzimea între...
M-a dus gândul la intimitate.
Dar ce frumos e redată, exprimată intimitatea, relația care e realizată, hrănită de Icoană...
Propoziția „Privirea fiecărui om e altfel și privirea fiecărui om din orice clipă e alta” exprimă esența, concretizează totul despre privire!
Cât de intimă, puternică, importantă poate fi privirea și eu până acum cinci zile nu știam asta.
Iar propoziția „Fiind un chip al transcendenței lui Dumnezeu, icoana ne ajută să transcendem finitul chipului spre infinitatea lui Dumnezeu.”, mă duce la mica mea revelație când mi-am dat seama că la fiecare Împărtășanie, Infinitul este pus în Finit, Trup...
În fine, mi-e dor de dumneavoastră și... vă îmbrățișez, vă sărut mâinile, fără să vă privesc în ochi, căci...
Lav.