Da, e vremea să vin la dumneavoastră Maică. Să vin fără codeală (însemnând acum învârtitul cu viteză năucitoare în jurul propriei cozi), să vin fără negare și mai ales fără de teamă. Poate că trebuie să mă impresionez pe mine, mai susținut. Iar pentru asta nu trebuie decât să fiu simplă. Altă modalitate nu am! Însă nu e simplu să te porți simplu, când ești eu. 
Atât de simplă mi-aș dori să fiu, ca Mara cea de 12 anișori. Nu am fost niciodată. De la început a trebuit să fiu nesimplă. Și în orice am făcut și mai ales simțit, am derivat simplul, l-am încâlcit până la amplificarea maxim posibilă. Rezultatul a fost o țesătură dezordonată, urâtă, față de care nu mai puteam emite nici măcar pretenții de proprietar. NU mai era a mea, le aparținea celorlați. Pe măsură ce au trecut anii această țesătură/plasă și-a conturat un fel de identitate, a ei, în mică măsură a mea, care avea ca rol inițial protecția în cazul dezechilibrelor majore, însă condiționarea era clară, o dată căzut, nu mai aveai cum să-ți reiei exercițiul. Rămâneai în încâlceala ei. A ei, nu a mea. Poziția mea în raportarea la această țesătură era cumva dedesubtul ei, plasată în așa fel încât să văd evoluția curată, inițială a celui care se afla în exercițiu, să văd și momentul în care se producea dezechilibrul, să-i văd căderea, să-i simt atingerea de firele plasei și să mă asigur că atunci când reușea să se apropie de o ordonare eliberatoare, va da rapid peste ceva care să-i inducă nesiguranța că se afla pe drumul cel bun. 
Asta a fost specialitatea mea, să cresc nesimplități (nu utilizez complexități intenționat, în această situație) și asta având ca punct de plecare, aviditatea continuă de ceva tare, amețitor, care să mă țină conectată nu cumva să mă plictisesc. NU mai era a mea, le aparținea celorlați. 
Eu nu mai eram a mea, eu le aparțineam lor. Lor Maică, lor! 
Fiecare a luat din mine ceva, iar golurile rămase s-au cerut umplute. Cu ce le-am umplut? Cu teama, rușine, negare, invidie, egoism, ură, plictiseală, nesiguranță și codeală… iată câteva dintre ele. Și dintre toate, cea care apasă cu puternică amprentă este NEGAREA. 
A trăi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Acea ambiție a mea, acel pariu al meu cu mine că se poate. Că eu pot chiar dacă alții nu au reușit. Cum să pot, evident că nu și evident că trebuie să accept, că tot ce s-a întâmplat în viața mea este o consecință a abuzurilor din primii șapte ani. 
E grea acceptarea, e dureros/greu să spui că nu ai putut aborda viata din perspectivă normală, că totul s-a accelerat, că totul s-a cerut jucat după acel blestemat ritm al abuzului. Că nu-l poți rupe singur, că ciclic vei fi când victimă când abuzator. Pe care le prefer? Pe nici una, le urăsc pe amândouă, urăsc această axă cu polii ei cu tot, în jurul căreia viața mea și-a desfășurat rotația, respectând viteza imprimată de abuzul inițial. 
Mizerabilă negare, îmi spui că nu mi-e teamă. 
Păi atunci cum nu-s în stare să iau decizii simple, atunci cum de nu sunt în stare să-mi trasez limite, atunci cum de nu sunt în stare să accept realitatea, să o văd , să o identific, să zic stop. Vii și-mi spui că o fac din bun simt, din educație! Da, ai dreptate, nu e teamă, e mai mult, e groază, e panică, e frică amplificată la puterea “n”. Frica de mine, frica de ei, frica de oricine și de orice! 

Pot scăpa de ea, oricâte cărți aș citi sau oricâte link-uri aș accesa? Nu pot! 
Cu Maica de mână pot! 
Da, Maică vin ca să v'o dau… Doamne miluiește!

Un copil abuzat ascuns într-un adult.