Maica Siluana, este posibil ca omul să se roage lui Dumnezeu să-i dea credință și pocăință, și asta în momente diferite din viață, dar datorită slăbiciunii lui sufletești și repetării păcatelor ce le mărturisise mai înainte, să nu primească putere de a se pocăi cu adevărat sau de a crede fără urmă de îndoială? Pentru că eu, deși am avut perioade când am crezut că mă pocăiesc sincer (am vărsat multe lacrimi pentru păcatele făcute), deși renunțasem și la televizor, la discuții, la prietenii, la curiozitate, și mă rugam și cu rugăciunea lui Iisus, cu toate acestea am căzut de fiecare dată, ba din cauza acediei, ba că nu am urât cu adevărat lucrurile aducătoare de plăcere ale lumii, probabil, și m-am întors și am făcut păcate, mai mari decât înainte. Acestea toate, mi-au adus o cantitate mare de deznădejde, de durere, de dezamăgire, căci nu înțeleg de ce rugându-mă cu simțire și sinceritate, din inimă, și cerând ajutorul, nu l-am primit. Și acum, când merg iarăși pe drumul pocăinței, sau cel puțin așa vreau, sunt tulburat de eșecurile trecutului și am slabă, slabă nădejde că nu voi cădea din nou. Știu că de câte ori cazi trebuie să te ridici, dar eu nu am putut niciodată să o fac imediat, ci după un an, sau doi, sau trei. Întrebarea este: Dumnezeu mă va mântui înainte de a-mi da obștescul sfârșit? Pentru că eu, probabil, sunt foarte labil și voi continua ca până acum. Numai mila Domnului mă poate salva din iad, eu nu sunt capabil să fac nimic pentru pocăința mea, nu am încredere în mine, sunt atât de rău, că mă îndoiesc și de lacrimile pe care le vărs, gândesc că sunt așa datorită slăbiciunii mele sufletești. Sunt un om schimbător și știu că zice Sfânta Scriptură că oamenii asemenea mie sunt purtați de vânt încoace și încolo. Dar știu că vreau să mă pocăiesc, să nu mai păcătuiesc și să-L iubesc pe Hristos așa cum a poruncit El. Se va milostivi El oare de mine, văzând că doresc mântuirea? Dar dacă moartea mă va prinde în stricăciunea păcatelor? Ce va fi? Dacă aș avea un grăunte de credință, sau mai bine un grăunte de smerenie! Dar cu cât caut smerenia, descopăr că eu însumi sunt un munte de mândrie și de slavă deșartă. Și nu îmi folosește la nimic! Am citit foarte multe cărți ale părinților din primele secole, ale părinților greci contemporani cu noi, am citit Sfântul Siluan și despre iadul smereniei și cum să-ți ții mintea în iad fără să cazi în deznădejde, dar se vede că inima mea este un pământ sterp; toate astea nu mi-au ajutat decât că acum știu atât de multe, și direct proporțional cu aceste informații duhovnicești voi fi judecat. Pentru că am știut și nu m-am pocăit.
Rugați-vă pentru sufletul meu neputincios, ca Domnul să-și facă milă cu mine și măcar în ceasul morții mele să îmi dea pocăința cea mântuitoare. Nu merit. Mă iubesc prea mult, dar urăsc aceasta. Dar nu-i de ajuns. Orice aș face, merg spre iad pe drumul pavat cu intenții bune. Ce voi face? Ce va fi? Măcar de aș putea să pun această întrebare tot restul vieții, clipă de clipă. Dar nu sunt vrednic.
Doamne, ajută și sănătate! Dacă aveți timp, aștept un cuvânt de folos.
C.F.