Da, înțeleg ce-mi spuneți: trebuie să-i las lui libertatea de a alege ce va face cu viața lui... dar dacă va fi prea târziu? Știți, când un om suferă, eu nu pot să stau fără să fac nimic mai ales că e tatăl meu. Și v-am spus, a avut multe accidente, i s-au furat bani, a avut accident cerebral [după care nu ar mai fi avut voie să bea deloc]... nu pot să mă prefac că nu se întâmplă nimic. De exemplu, acum două zile am fost la magazin și era foarte, foarte nervos, cum e el de obicei. Dar când am ajuns la raftul cu băuturi a început cu o voce mieroasă că hai să luăm o sticlă de vodcă, are și pahar... că nu știu ce... Sincer, m-am speriat, era exact ca un copil de cinci ani care se milogește că vrea dulciuri. Eu normal că i-am zis că nu, dar el... m-a dat la o parte și a luat-o... am să aștept să-și aleagă el calea cea bună, dar dacă, Doamne ferește, pățește ceva? N-o să mi-o iert... dar, de fapt, nu prea mai pot face nimic, acum doar Dumnezeu mai poate face ceva. Doar El mai e speranța mea.

Altceva. De când mă știu am trăit într-un mediu împotriva lui Dumnezeu, lângă niște oameni care uitaseră de El. Fără regulile Lui, fără poruncile Lui, fără Biserică, fără nimic. Totul era gol și lipsit de sens. Când mergeam la Biserică mergeam doar ca să admir picturile, atâta tot. Așa mă învățau părinții mei. Așa sunt toți din jurul meu... I-au întors spatele lui Dumnezeu pentru necazurile pe care le-au avut în viață. Au încercat să mă facă și pe mine așa (mama încă îmi spune să nu mă rog seara că nu-mi ajută cu nimic, nici postul, nici spovedania... e un adevărat chin să mă duc să mă spovedesc. Mama face o față când aude că trebuie să postesc ca să mă pot spovedi și împărtăși... Doamne, iart-o!). Câteodată mă întreb de ce nu am ajuns așa ca toți cei din familia mea, fără nicio regulă de viață nimic... trăind doar pentru a lucra, a face bani și a-i cheltui... nu știu... Pur și simplu Dumnezeu nu m-a lăsat să mă pierd ca ei, și Îi sunt veșnic recunoscătoare pentru asta. Pur și simplu religia m-a fascinat întotdeauna, evadând din cercul închis fără Dumnezeu în care trăiam cu familia mea. Îmi plăcea să cred de mică, că undeva acolo există Cineva Care ne va salva pe toți, dacă credem în El. Și profesoarele mele de religie, niște femei deosebite, m-au ajutat mult. Știu că profesoara din Iași mi-a spus ultima data când am văzut-o: „Să nu te muți. Dacă te pierd pe tine, nu mai rămânem cu nimic”... niște cuvinte care mi-au rămas în suflet mereu. Ea a fost cea mai specială, era foarte bună. Dar am pierdut-o și pe ea, la fel cum i-am pierdut pe toți de acolo. Dar dacă Dumnezeu mă vrea aici, rămân, dar Dumnezeu ia și dă. Mi-a dat pe... dumneavoastră, care acum sunteți a doua mamă pentru mine, și sunt sigură că atâta timp cât o să mă povățuiți dumneavoastră nu mă voi pierde niciodată. Aș vrea să mă înconjor numai cu persoane ca dumneavoastră, care nu rănesc, ci dimpotrivă, ajută oamenii. Dar e imposibil, nu-i pot schimba. Dumnezeu este prezent în toate, este de ajuns o privire pentru a-L vedea, dar cel mai mare orb e cel care nu vrea să vadă. Iar ei nu vor... (Îmi pare rău, dacă unele fraze sunt prea copilăroase etc... asta simt, asta vă spun.)
Vă mulțumesc că vă pasă. Că existați!
Cu multă dragoste,
Mara