Ce scrii tu în „Eu sunt aceea, și totuși sunt altcineva...”, se potrivește multora dintre noi. Citind astăzi ce-ai scris și găsind pasajul „Eu sunt aceea, și totuși sunt altcineva” mi-am dat seama că fiecare dintre noi devine altcineva în momentul în care părăsește păcatul, părăsește frica, în momentul în care îndrăznește să se apropie de Dumnezeu.

Oare devenim altceva, sau devenim ceea ce trebuia să fim, ceea ce Dumnezeu a pus în noi? Încercam să mă alin pe mine citindu-te pe tine. Îmi dau seama însă că viața noastră diferă mult, însă încătușarea copilăriei a fost și la mine.

Ți s-a îndurerat sufletul când părinții ți-au fost catalogați ca monștri și m-am gândit cum aș fi suportat eu așa ceva? Tata, un alcolist, mama o făptură minunată însă care m-a bătut în fiecare zi, din nevoia de a mă educa, de a nu mă lăsa să greșesc.

Observ că nu suport ca altcineva să spună ceva rău de tatăl meu, de monstruosul tată al meu, de groaznicul, hidosul, înjositorul tată al meu, care ne-a făcut la toți viața un calvar, dar pentru care mă rog sfântului al cărui nume îl poartă, în fiecare seară, să-l ajute să-și revină.

Ei, părinții noștri, sunt doar monștri noștri. Mi-am dat seama de asta abia când aud pe cineva încercând să-mi judece părinții. Cu ce drept? Nu au suferit ei, nu au participat atunci la durerea mea, nu m-au ajutat. La fel și la tine (poate). Dar totuși părinții aceștia sunt monștri. Atunci de ce-i protejăm?

Cineva spunea că atunci când vom fi în rai nu vom suporta să-i vedem chinuiți în iad pe cei pe care ne-au chinuit. Deci când începem să devenim oameni cu inima întreagă nu mai putem să vedem răul și să auzim de răul făcut cuiva.

Avem noi copiii, foști chinuiți, inima întreagă? Sau asta ține de suflet.

Să mă ierte Dumnezeu că am mamă bună și creștină. Să mă ierte Dumnezeu și pentru tatăl meu, pe care-l pot iubi, însă numai când sunt la distanță. Doamne, mult avem de refăcut în noi și fără Tine, nimic nu putem.

Ce bine de noi să știm de posibilitatea asta. M-am săturat să mă cain, m-am săturat să mă milogesc. Vreau să-i spun tatălui meu de atâtea ori că-l iubesc până n-o să mai suporte să fie rău. Știu că iubirea mea îl sufocă. Că nu rezistă să i se răspundă la tot răul făcut cu bine.

Și răul există și va exista până în ziua în care tatăl meu se va duce la Domnul și atunci nici nu va mai putea înjura, nici nu va mai putea bea, nici nu va mai putea amenința pe nimeni. Dar de atunci până când mie îmi v-a veni clipa să plec, îmi voi plânge tatăl.

Mai ține-l Doamne și ajută-l să-și revină. Ține-ne Doamne părinții și arată-le cât rău ne fac.

Doamne ajută
I.N.A.