Da, am coborât în mine și așa e: comunismul e ceva cu care nu pot face pace. Am mai „văzut” că... și am simțit ca o povară din inconștientul comun al familiei mele... am mai încercat în scris (atașamentul) și m-am blocat într-un acut sentiment de trădare pentru părinții, bunicii mei... dădeam semne puternice de rană de nedreptate și nu o identificam unde anume e la mine... pentru că era la ei, la „noi”... Măicuță, cum să integrez așa ceva?...
M-am blocat, Măicuță! E ca atunci când mi-ați spus că diavolul nu trebuie integrat... cum să „integrez comunismul”?? Asta-i logica ucigașă, nu? Eu să duc mai departe o luptă surdă care... nu e a mea în mare măsură.
Da, am aflat de curând că frica mea cea mare și adâncă este nu o frică a mea cât una a familiei în care m-am născut: frica de… Cum să scriu că e frica de comunism?!… Comunismul e un cuvânt care înseamnă un sistem construit de oameni… un sistem catalizator de mediocritate, de… ce poate fi mai rău în oameni…
Am urât acel sistem fără să știu ce înseamnă abuzurile și că el abundă în ele. Am preluat suferința mută a familiei mele dintr-o realitate negată și ascunsă ani mulți mie, nedreptatea, furia surdă întoarsă spre sine, ura neputincioasă, urletele de plâns manifestate sau înghițite, sălbăticia torturilor, peregrinările și dezrădăcinările… „obiceiul” de a-ți face cruce cu limba când treci pe lângă o biserică, cinele de taină în jurul lumânărilor cu vorba joasă și urechi ațintite afară la lătratul câinelui, bucuria în nefericire, jalea, jelania și sacrificiul, moartea, viața... nunțile, botezurile: normalul în anormal, și mai presus de toate: lupta. Lupta surdă, lupta fără sorți de izbândă, o luptă într-un spirit sinucigaș… e prea dur spus… o luptă de a nu renunța chiar și dacă ești atât de conștient că e fără reușită, încât pe dinăuntru urli de disperare. Te uiți la oamenii din jurul tău și îi vezi cum se transformă în monștrii peste noapte. Cei mai mulți, din păcate, nici măcar atât; cei mai mulți s-au transformat în lași. Tatăl meu refuză și acum să vorbească. Refuză și acum să… mai caute, să mai vadă. În acest moment mă mir că nu am ajuns schizofrenică. Am copilărit într-o lume care avea două fețe, dublă gândire etc., totul era dublu și ambivalent. Dacă aș avea putere, aș striga la cei 23 de milioane sau câți suntem și… noi toți am fost asta! Noi toți avem o istorie… schizofrenizantă, la nivel de popor noi toți avem asta de asumat.
…
Deci… cine ești tu, comunismule, până la urma? Ce? Mi se pare de bun simț să știu mai întâi față de cine am frica moștenită. Nu ești ceva concret, nu ești un lucru, nici ființă… dar ai fost posibil! Ai existat chiar dacă nu pot fi de acord cu tine… Am mai încercat să aflu despre tine. Și pe lângă orori, mai mari decât ce au suportat ai mei, sau mai mici, am mai aflat că te-ai petrecut cumplit de simplu. Nu ai fost ceva sofisticat, complicat, ai fost posibil însă. Ai fost aberant, dar ai fost. Până la urmă singura ta „calitate” este că ai fost?! Oamenii au devenit (erau?) vizibil monștrii, lași, victime, agresori, sfinți, eroi… adică cam ca acum. Poate doar asta ai fost: o întoarcere în afară a ceea ce e în oameni pe dinăuntru. Și atunci ai fost ce? O clismă socială?
Te-am urât cu toată ființa mea!... Și mă întreb pe cine am urât? Sau ce? Te-am hrănit cu ura mea. Și am rămas legată de tine. Am și acum imagini atât de vii în minte și atât de dureroase… iartă-mă, bunicule, că nu duc lupta mai departe! Iartă-mă, tată, că nu vă răzbun și că am ales să am alte credințe! Nu o fac pentru că nu îmi pasă sau pentru că nu înțeleg. Cum aș putea să nu înțeleg când mă doare toată durerea voastră?...Iertați-mă voi toți ai mei! Aș hrăni din mine, din voi, o himeră odioasă. Vă rog să ne reluăm demnitatea pe care ne-am pierdut-o în șirul lung de lupte… cu o clismă socială. A fost parte din viețile noastre. Viețile voastre pe care eu le respect.
…………Aici m-am blocat în acut sentiment de trădare și într-un plâns care mă gâtuia în timp ce îl plângeam… până am adormit.
Vă îmbrățișez cu mult, mult drag,
N.N.