Maică, citind mărturisirea lui A. și a Fetei verzi și răspunsul dumneavoastră pentru ele, mi se conturează și mai clar, și mai la suprafață adevărul despre mine, despre partea bolnavă din mine. Acest autocontrol despre care tot vorbim este asemenea unei plase mentale, ca o plasă de pește, largă, în care aparent, te poți mișca, dar care nu te lasă să „ieși în afară”, adică să acționezi. Și neputința asta de a acționa am resimțit-o mult timp ca pe o moarte. Toate efectele stimulilor din afară se transformau în reacții, care nu aveau curaj să se transforme în acțiuni. Din frică, rușine, dar mai ales din neîncrederea în sine. Neîncrederea că ceea ce simt e „bine”, de parcă ar putea fi catalogat așa. Îmi dau seama că tot ceea ce simt e doar al meu, nimeni nu are puterea să controleze asta, și nici eu nu pot, pentru că nu pot fi stăpână decât pe propriile sentimente și acțiuni. Doar atât, oricât mi s-ar părea că și celălalt gândește la fel. De aici și starea de vinovăție – față de sine a fost întotdeauna, față de propria conștiință, și nu față de CINEVA ANUME. De aici neîncrederea pe care o generez, pentru că eu însămi nu o am. Sunt martoră a cât de mult contează propria cunoaștere de sine, propriul management al emoțiilor, propria stare de spirit, propriile gânduri cu privire la o situație, sau propria părere despre un om. Se VEDE, reiese din fiecare gest, cuvânt, privire. O, da, nu mai merge cu minciuna... Oamenii își dau seama, comunicăm prin canale invizibile, dar atât de vizibile de fapt. Mă înspăimântă adevărul, și mă face să stau ca pe ghimpi.
Autocontrolul implică și dorința de a cunoaște totul în jur, tot ce mișcă, să știu poveștile tuturor. Asta trage după ea și o mare curiozitate, o aviditate după niște informații care nu-mi sunt sub nicio formă folositoare, ci mai degrabă dăunătoare, pentru că rămân doar cu mândria de a le cunoaște, atât.
Trebuie să închei acum...
Doamne miluiește-ne!
Ioana