Cum e asta cu îngăduinţa Domnului? [1]
De când nu v-am mai scris, multe întrebări m-au mai năpădit și unele aşa "urgente" încât nu-mi venea să mai fac vreo mişcare fără să găsesc răspunsul la ea. De parcă ar fi lipsit o bucată importantă din Sens, și în consecinţă, nu mai merita să fac niciun gest de viaţă. Dar am găsit soluţii, încet-încet la toate "urgențele" de genul ăsta, pe unele le-am miorlăit Domnului, pe altele le-am scris în jurnal, cu altele am mers aşa, friptă, în continuare prin zi. Mi-am zis că în timp îmi va da Domnul răspuns și înţelegere aşa cum a făcut MEREU atunci când mi-a fost de folos să înţeleg ceva dar și cu alte lucruri pe care inima mea dorea să le afle.
Azi vă scriu pentru că se pare că am fost și încă sunt sub puterea unei erori destul de mare de gândire și credinţă și vreau să îmi verific gândul (cu părintele meu nu pot discuta aşa lucruri).
Părintele Rafail spune că ceea ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu binecuvântare - adica binele - și cu îngăduinţă - răul sau nu neapărat binele. Cum contribuie voinţa noastră la lucrurile astea? Deci dacă mi se întâmplă ceva din binecuvântare înseamnă că contribuie voia mea bună și dacă din îngăduinţă înseamnă că se întâmplă ceva din încăpăţânarea sinelui meu celui rău, și dacă e cu îngăduinţă, înseamnă că e și cu folos, nu?
Aceasta fiind teoria, eu cum să gândesc despre întâlnirea cu un băiat, coleg la master, și toate care au purces de aici? Pe scurt vă spun ce s-a întâmplat. Mi-a plăcut de el dar uşa sufletului meu s-a întărit în fața băieţilor de un an jumătate de când trăiesc în curăţie. Astfel că tot ce-am făcut e să vorbim pe messenger, eu cu inima încuiată. Încet-încet, tot întâlnindu-ne la master, inimii sau duhului desfrânării din mine îi plăcea tot mai mult, și mă trăgea tot mai mult spre el. Și nici el nu s-a lăsat mai prejos (de notat că el avea o prietenă de un an jumătate, cu care ba se cearta ba se împăca) și a venit spre mine și ne-am și întâlnit o dată la un suc. Și sinele meu rău a început să se desfăşoare, cuvinte fără noimă, am și băut o bere. Uitasem de Domnul. Sau mai bine zis nu! Mă gândeam că dacă îngăduie, înseamnă că poate trebuie să mă lupt, să fac și asta, pe plac lui, să intru puţin în viaţa lui, ca să îl cuceresc. Dar câtă prostie, maică, și lipsă de înţelepciune, nu? Și atunci, dacă ştie Domnul cât de prostănacă sunt, de ce a prilejuit să fiu numai eu și el odată la un curs, apoi să ne tot întâlnim la master și el să tot vină să vorbească cu mine pe messenger? Pentru ca până la urmă să accept să mă duc la el acasă, după ce băusem un pahar de vin fiert și să dormim împreună. Nu am făcut păcatul până la sfârşit dar nici mult n-a mai fost. A vrut Domnul să îmi arate ce păţesc cei care prea mult se încred în puterea lor, în superioritatea că ei sunt cu Domnul, nu? Deci a fost ceva rău – păcatul - ÎNGĂDUIT de Domnul ca eu să învăţ o lecţie. Nu mai zic că a doua zi m-am dus direct la spovedanie generală.
Ah, și mai mi-e ciudă, maică, de faptul că după un an de curăţie mi s-a părut aşa normal să mă duc cu băiatul ăla acasă la el... aici e slăbiciunea mea, maică, și diavolul a zgândărit-o. Scriindu-vă acum, înţeleg și eu mai bine.
Gândul care m-a încurajat să fiu cu băiatul ăsta (care după o săptămână de la întâmplare s-a hotărât serios că noi nu putem fi împreună) în seara aceea a fost și acela că poate ar trebui și eu să mă gândesc la căsătorie de acum... dar se pare că e departe de mine asta, până nu mă vindec, nu-i aşa maică? Și dacă e aşa, cu bună ştiinţă ar trebui să mă feresc de toţi băieţii drăguţi și cuceritori care îmi apar în cale, nu-i aşa?
Fostul meu părinte duhovnic îmi spunea că nimeni nu te cheamă fără ştiinţa Domnului. Cu alte cuvinte, nimic nu vine din exterior către omul credincios fără un scop, fără un sens, nu? Păi și eu asta fac acum, mă chinuiesc să dezleg sensul unor lucruri întâmplate, considerate bune foarte la început și care nu s-au mai dovedit la fel pe parcurs și nu mai înţeleg ce a vrut Domnul să îmi spună cu ele. Și poate doar credinţă și răbdare îmi trebuie până să se pună toate cap la cap, și poate că prin toate Domnul nu face decât să mă cheme la LOCUL MEU, să mă înveţe locul meu în mine, față de oameni. Simt că Domnul a făcut efectiv o paranteză, o acoladă mai bine zis în viaţa mea (socială) pentru că nu mai am un serviciu stabil de foarte mult timp, ca să mă înveţe Cuvântul Lui, ca să am timp să mă duc la cursurile școlii duhovniceşti.
Înţeleg bine maică cum vine asta cu îngăduinţa Domnului?
Din cele pe care vi le-am zis, cum mă vedeţi, ce trebuie să mai fac? Vedeți cum pofta inimii e cea care mă înhaţă și mă îndreptăţeşte, și dacă nu păţesc nimic, poate e și din îngăduinţa Domnului, și voinţa Lui... aici trebuie discernământ maică, și înţelepciune...
Spuneți-mi un cuvânt,
I.