Copiii aceia care își strigă durerile (eu îi simt ca pe copiii care acum au ocazia să-și plângă suferințele altădată tabu - unii nici nu și le mai aminteau...), de la rubrica Sparge tăcerea...
...mi se pare atât de nedrept ce li s-a întâmplat. Și nu găsesc nici un răspuns care să justifice „marea bunătate” a lui Dumnezeu în cazul lor, și în atâtea alte cazuri!!! Este o situație în care nu pot să nu mă revolt, din nou, ideii de Dumnezeu, și să simt multă scârbă și dispreț față de toată mascarada asta care se vrea credința în Cineva care ne iubește nespus... Mă bucur că îi puteți ajuta, măcar pe unii... Dar toți ceilalți????!!!!!!
Eu nu cred că vreau să fiu ajutată de un astfel de Dumnezeu... darămite să mai cred în El cu adevărat!!!
Și totuși... continui să mă rog ca un copil care își spune poezia, mai merg la biserică, mă gândesc în fiecare zi la Seminarul pe care nu l-am mai continuat, la cărțile pe care nu le-am mai citit. Dar e mult mai mare neîncrederea și neputința să înțeleg unele lucruri, și mai ales să le accept. E prea multă ură față de monștrii din jur, și scârbă față de monștrii care zac în noi. Mi-e prea lehamite...
Poate că nu pot uita momentele în care am avut o minimă conexiune cu acel Dumnezeu pe Care îl predicați. Dar ele nu sunt de ajuns. De ce mi-aș pune eu pielea pentru Cineva care știe să lovească atât de mult???? Dacă există... Răspunsurile pe care le repetați, în care susțineți că oamenii sunt cei care fac toate acestea, nu prea mă încălzesc... Și nici pe cei abuzați... știți bine...
Îmi pare rău pentru nepolitețe și onestitate,
Un copil neînțelegător