Nu stiu cum sa incep... Nu prea ma pricep la cuvinte. Niciodata nu m-am priceput sa-mi exteriorizez emotiile, sentimentele, gandurile. Intotdeauna am crezut ca eu sunt cel mai frumos, destept, bun... perfect. Adica mandru, egoist, invidios, afemeiat, senzual... Asta am descoperit ca se afla in mine: un morman de gunoi inimaginabil de puturos. Chiar si acum cand scriu ma gandesc ca problema mea e mai inteligenta, mai importanta decat a altora ce scriu. Ca voi atrage atentia prin profunzimea celor descrise de mine... Prostii...
Cam asta e omul vechi de care vreau sa uit. Nu stiu daca ma credeti dar durerea pricinuita de aceasta descoperire este aproape imposibila. Imi vine sa plang tot timpul, toate bucuriile parca sunt chinuri... Ma gandesc ca rugaciunile mele sunt egoiste. Ca ma gandesc doar la mine sa ma ierte si sa-mi dea liniste. Este asta o dovada de egoism? Sunt extrem de derutat... poate si din cauza firii mele: nu cred pana nu vad. Sunt slab in credinta, gandurile mele sint imprastiate cand ma rog. Cand beau apa sfintita sau cand ma inchin la vreo icoana in biserica ma astept la minuni... Viata mi-a fost data peste cap intr-un mod de nedescris. Multe din convingerile mele au fost spulberate. Toate patimile de care vreau sa scap parca mai mult ma atrag. In special curvia. In mandria mea spuneam ca n-am nevoie de ajutor sa scap de aceasta. Ma gandeam ca trebuie doar sa te abtii. Am descoperit ca singur nu pot face nimic. Dar absolut nimic.
Nu stiu ce sa mai fac. Doamne ajuta si iertati-ma ca va spun prostiile mele.
P.S. De vreo doua luni dureaza starea aceasta. De cand m-am spovedit prima oara. Inca o data iertare pentru exprimarea mea nestiutoare dar nu stiam cui sa ma adresez.
Mihai