Doamne ajută, Măicuţă dragă!
Din păcate nu am reuşit să vă mai scriu, m-am mutat în alt oraş şi am avut acces mai greu la internet.

Am observat că aţi schimbat sesiunea a şaptea, iar acolo am aflat şi o problemă cu care m-am confruntat şi voiam să vă cer un sfat. Aceea că, deşi am aflat ceea ce trebuie să facem (să iertăm, să binecuvântăm), totuşi uneori parcă nu putem, pur şi simplu, mai ales când o persoana insistă cu atitudinile care te supără.

Apoi, citind anexele sesiunii a şaptea, două fraze mi-au rămas în minte:

Domnul ne ajuta să ne vindecăm de patimi pătimind.

Pentru Tine suntem ucişi toată ziua.

Şi acum mă gândeam la faptul că tot încerc să scap de patimi, (încerc să fac aşa sau aşa că e bine, că aşa trebuie) şi aştept ca patimile sau tot ce e rău să dispară şi apoi... gata, să mă simt... cum? Liniştită, bucuroasă, să trăiesc o stare euforică de bine sau ce aştept de fapt? Şi mă supăr că deşi am încercat să trăiesc "ca un creştin", parcă nimic nu se întâmplă (să mă simt bine, liniştită, bucuroasă) şi e un efort în van. Dar cred că e o cale nu prea bună, nu?

De fapt, cred că nu trebuie să ne aşteptăm să nu mai avem încercări sau ispite sau păcate în viaţa noastră (pentru că ele nu dispar), ci din contră, să acceptăm toate astea ca pe un "dar" de la Domnul prin care ne ajută să ne vindecăm, pentru că "pătimind ne vindecăm de patimi", şi nici să nu ne aşteptăm ca într-o perioadă determinată de timp să fim bine şi fără de griji, pentru că, de fapt, "pentru Domnul trebuie să fim ucişi în fiecare zi"... deci liniştea trebuie să fie, de fapt, în altă viaţă, cea de dincolo...

Deci, cred că de fapt, în direcţia asta ar trebui să mergem, nu?

Binecuvântaţi-ne, Măicuţă iubită, şi rugaţi-vă pentru noi să ne lumineze Domnul pe calea bună...

S.