Sărut mâna cu drag,
Nu am mai scris de o mulţime de vreme. Nu am mai scris nimic, adică, doar scâncete de durere, durere pe care n-o înţelegeam deloc, dar deloc!!!
Şi îmi suna în ureche doar „îţi face plăcere, că altfel nu ar fi aşa”. Şi mă gândeam, cum să-mi facă plăcere să stârnesc discordie, cum să-mi facă plăcere să-l fac pe celălalt să sufere... de suferit, am plăcerea de a suferi eu, dar pe alţii...? cum să-mi facă plăcere să-i fac să sufere?
Azi, după săptămâni de chin şi ciudă am văzut! Eu sunt abuzator, nu, nu doar abuzatorul copilului din mine, pe care nu suport să-l văd bucuros, sunt abuzatorul tuturor celor din jurul meu. De la cel mai mic, la cel mai mare. De la cel cunoscut, la cel mai puţin cunoscut. Iar eu nici măcar „nu ştiu”. „Iartă-mă că te-am supărat (deşi, la urma urmei, fie vorba între noi, te-ai supărat pentru că nu ai ştiut să reacţionezi altfel, de fapt nu e vina mea)”.
Am avut la un moment dat, săptămâna trecută, aşa, o „probă” că fac răul de plăcere, că pot alege să nu fac răul. Ce comod e să dau vina pe vrăjmaş: „A venit şi m-a ispitit şi m-a făcut să fac rău! Iar eu, nevinovata, nu am fost decât o victimă.”
Săptămâna trecută am văzut ispita şi am văzut şi alegerea mea de a-i urma, de a-i da curs. Cum să pot iubi, când am atâta plăcere pe urma răului?
Iar aseară am văzut ce cutremurare în suflet, ce durere parşivă, ce am simţit în urma răului. Am simţit ca un drog. Nu aş putea să descriu acum ce simt. Azi m-am zvârcolit toată ziua, neînţelegând ce mi se întâmplă, de ce nu se mai opreşte odată toată mascarada asta. De ce cobor şi mai jos, şi mai jos... Măi, şi cu cât îmi doream mai mult să fiu „mai bună”, cu atât loveam şi mai dur, mai brusc, mai ucigător. Iar eu, iată-mă, singura victimă reală şi neînţeleasă, înconjurată doar de „victime ipohondre”.
Îmi vine acum în minte o vorbă de-a părintelui Rafail, când spunea că atunci când te vezi cum eşti, nu-i momentul să deznădăjduieşti. Am văzut un mesaj mai vechi, când vedeam „cât de rea sunt”. Doamne, nici nu ştiam atunci ce zace în mine! Şi mi-e teamă că nici nu ştiu încă. Doamne, apără-mă!
Tot în ultima vreme, am început să simt suferinţa celor din jur. Cu totul altfel decât ce simţeam înainte. Înainte nu-mi puteam reţine „superioritatea” celui care ştie că am putea să nu suferim – eu am această plăcere a suferinţei.
În ultima vreme, mă doare suferinţa celor din jur, suferinţa asta este reală, indiferent de motiv. Eu ziceam că „bine, nu ai motiv să suferi” chiar dacă nu conştientizam că asta gândesc. Abia acum am simţit că oamenii suferă şi că îi doare pentru că suferă. Eu cred că până acum simţeam oamenii ca pe un fel de „scaune” de care ne lovim şi care trebuie „lovite”, că ne-au făcut rău, care se lovesc între ele „degeaba”. Doamne, cât de inconştientă am putut fi. Şi câte mai am de văzut încă, sunt sigură. Eu n-am depăşit încă vârsta de trei ani. Eu nu cred că sunt înconjurată de oameni, ci de păpuşi, aflate la dispoziţia mea să-mi facă plăcerile. În ce negare am putut să trăiesc!
Doamne, păpuşile astea încep să prindă viaţă în jurul meu şi mă îngrozesc câtă durere e în jur şi câtă durere am provocat şi provoc încă. Doamne, iartă-mă! Doamne, îndreaptă ce am stricat, pune Tu mângâierile Tale în sufletele pe care le-am abuzat atât! Doamne, ajută-i să mă ierte! Ajută-l să mă ierte pe cel pe care l-am abuzat cel mai tare, fiindu-mi cel mai aproape, cel mai la îndemână şi cel mai „puternic”. Doamne, dacă ai pansa rănile pe care din răutate i le-am provocat! Din răutate. Poate că am învăţat această răutate, dar e răutatea mea. Nu mă judec, doar mă văd! Pentru prima dată, îndrăznesc să mă uit la mine şi să mă văd. Să accept că am produs suferinţă în jurul meu, că am rănit în dreapta şi în stânga. Ce diferenţă de simţire e între „ce să fac, sunt om, deci sunt supus păcatului (doar Domnul m-a făcut aşa)” – care e de fapt judecată superficială şi deci sterilă - şi a recunoaşte că sunt rea, fără să mă judec. Nu am înţeles deloc până acum cum vine treaba asta, să (-ţi) vezi păcatul şi să nu judeci. Să văd cât de inconştientă am putut fi. Slavă Ţie, Doamne, că nu mă laşi!
***
Am înţeles acum şi de ce tot veneau încercările astea. Citisem doar despre autoamăgirea mentală. Dar ştiţi cum e, una e să citesc şi alta e să trăiesc. Şi mai e şi chestia asta cu discernământul... Dar învăţ şi am nădejde în Domnul. Acum sunt într-o încercare foarte dificilă. Cel mai greu e să nu mă las biruită de frică... Şi mai greu e să-mi dau seama că-mi e şi de ce-mi e frică. Am observat cum sunt luată de val şi mă identific cu problemele pe care le am sau care-mi sunt sugerate. Din aceeaşi dorinţă de a fi „bine”. E greu. Deşi ştiam că e luptă şi n-am nicio şansă, tot încercam să lupt eu. Greu îmi aduc aminte să mă las în seama Lui (să fug de responsabilitate?!).
Slavă Domnului pentru toate!
Rugaţi-vă pentru noi!
Cr, cu toată dragostea