M-au luat toate cele când am văzut maturitatea Marei la 12 ani și când mi-am amintit ce copil beat eram eu la aceiași vârstă! De multe ori copiii de genul ăsta mă fac să mă simt ultimul terminat copil: incapabil, dobitoc, prost. Și de multe ori am senzația că frica mea a fost ca o „placentă”, ca o barieră între mine și lumea reală și o mai percep ca pe ceva care m-a făcut să „trăiesc în lumea mea”, în sensul că orbecăiam „după golul produs de lipsa mamei”. Eu nu mă simt ca și cum eram prezentă în lume, adică să observ lucrurile în jurul meu, ci doar când murea cineva, în rest parcă... căutam „lucrul”...
Nu știu, nu mă simt... mă simt de parcă eram beată.
Îmi aduc aminte că mințeam crunt de mult de frică, îmi era frică de bătaie și preferam să îmi spui ceva dur, decât să mă bați. Nu aveam o doză de moralitate în mine. Târziu am început să mă simt prost, să mă simt nesimțită, să văd lucrurile profund. Le vedeam la nivel imatur. Și asta mă face să mă simt oribil, că parca eram o... durere. Eu îi făceam pe ai mei să fie mereu nemulțumiți de mine din cauza școlii, pentru că nu îmi stătea mintea ACOLO! Arareori îi bucuram și apoi reveneam la vechea eu, fără să învețe, care învăța la ce îi păsa, copia temele prin clasă etc.
Da, am simțit tristețea dumneavoastră, și nu sub forma de „Văleu, s-a supărat Maica pe mine!”, cu panică, cu frică, ci cu durere. Adică am simțit profund și serios tristețea asta, am simțit dezamăgire.
Da, eu aleg ce fel de viață duc!
Tot citesc din cartea cu codependența. Și chiar acolo scrie că o barieră în vindecare e negarea și că nu e imposibilă, dar e făcută imposibilă de cel care se complace [eu mi-am zis asta]!
Și a mai scris o chestie pe care eu tind să o fac: că a recunoaște și observa lipsurile, lucrurile deviate de la normal din familie, nu înseamnă a căuta vinovatul și a acuza, ci a le observa, ca să vezi unde trebuie lucrat. Și mi-am dat seama că am tendința să zic „M-a dat mama la cămin, dar e femeie bună!”. Și mi-am dat seama că mă simțeam prost față de ea și că-mi era teamă ca nu cumva să apară învinovățirea, să acuz. Și am mai văzut că am confundat felul ăsta de a exprima lucrurile cu iertarea, că de aia nu prea mai țin lucrurile acum. Acum sunt la fel de slabă ca acum un an, pe vremea asta! Și sunt stupefiată când văd că lucrurile trebuie trăite până la capăt și să văd cât de bine mă încadrez printre codependenți.
Și nu cred că a fost mult timp când am vrut să mă vindec pentru mine, ci pentru a fi iubită, apreciată. O luam întâi pe partea că-s bolnavă, și primeam compasiune, iubire pentru asta. Am văzut că primesc mustrări, am luat-o pe partea omului care e bun, și... primeam iar iubire. Dar am făcut asta ca să primesc iubire, nu pentru mine. Și aici iar e un punct greșit în evoluția mea. Tot ce observ eu sunt eforturi disperate ca să fiu iubită, dar nu că mi-am dorit să fiu bine. Evident, nici asta n-a mai ținut, tactica cu omul care face progrese, și acum sunt ca anul trecut! Și am mai văzut în carte că fericirea nu ți-o dau cei din jur, ci tu ție! Nu cred că știam asta, dar cred că mă comportam exact așa, voiam fericirea de la ceilalți. Și constat că trebuie să mă vindec pentru mine, nu ca să fiu iubită.
Și mă doare și pentru mine și că v-am întristat! Printre picățele citesc cartea aia, dar e destul de „dură” și pune punctul pe i foarte serios și... pică greu.
Mi-e teamă că acum să nu fac iar bine ca să „șterg tristețea” dumneavoastră. Trebuie să fac pentru MINE! Ce am făcut eu pentru mine, mă întreb? Ce lucru? Nici nu îmi dau seama...

Și totuși, Maică, aveți dispreț față de mine?
Încerc să văd cine-s cu adevărat în spatele acestor scheme, mod de a percepe ce e în jur, și constat că e de lucru și că trebuie să am răbdare și să lucrez, dar acum mi-e frică!
Adevărat că nu mai are cine să mă abandoneze acum, abandonul a fost, dar e o temere în mine.
Și vă comunic temerea pentru că simt că aș da-o la o parte!
Și nu vreau să mă fac copil cuminte pentru dumneavoastră, ci vreau să mă fac pentru MINE, pentru că nu am făcut nimic dacă gândesc așa. Absolut, vedeți și dumneavoastră! Și vreau să îmi înving frica și am tendințe să mă complac în durere. Și îmi fac și curaj să înfrunt și furia aia, și frica. Azi am descoperit cum a luat naștere furia aia: a luat abia după ce am ajuns acasă, nu la cămin! Și nu trebuie să îmi rod buzele pentru asta!
Citesc temeinic cartea despre codependență în momentele de pauză și mai descopăr lucruri!
Sunt și stresată pentru că nu mi-ați scris, am o temere, dar pun și pe seama că aveți multe mesaje și timp limitat, resurse limitate!
Am mai descoperit că eu nu îmi pot asuma faptul că am avut o perioadă dificilă la orfelinat, abia când mi-o voi asuma și o voi putea privi în față cu curaj, atunci o să pot trăi și frica!
Nu știam că nu o pot privi în față, am crezut că am trecut peste asta, dar se pare că nu!
Acum mă pun să lucrez și pentru școală, că la mine lucrez în pauze, dar trebuie să fiu atentă să nu lucrez pentru ca să mă iubiți, ci pentru mine. Aici e sensibilă treaba și îmi alunecă pe sub mână foarte ușor!

Și sper să fiți bine!
Vă sărut mâinile cu tristețe,
Umbra copilului abandonat cândva