Azi mă cercetez și văd că ceea ce mă sâcâie și mă chinuie cel mai mult este frica

Maică, ce m-au lovit cuvintele astea ale frăției tale, azi, de parcă le-aș fi auzit pentru prima oară, deși le-am auzit de zeci de ori, spuse sub diferite forme, din cărțile duhovnicești sau de la părintele meu duhovnic: „Adică să-ți simplifici viața la maxim: Să mergi la biserică, să te spovedești, să te împărtășești, să muncești cum poți ca să-ți întreții viața, să te bucuri de cele bune, să plângi pentru cele rele, să-ți faci rugăciunea, să binecuvântezi chiar dacă doar din vârful buzelor, să nu te mai miri de păcat, ci doar să-l oferi mereu și mereu Domnului să ți-l ridice prin Taina Spovedaniei, să faci și tu câte o faptă bună…”. Adică e simplu? Adică e foarte și prea simplu, iar toate complicațiile numai eu mi le aduc în viață?
O, Doamne, da' de câte ori nu m-am hotărât eu să stau cuminte, am și avut perioade de timp în care nu făceam decât lucrurile astea simple, și Domnul era cu mine. Uneori se ascundea, și atunci rămâneam țărână, împietrită și aproape că deznădăjduiam. Uite, Sfântul Siluan în clipele astea reușea totuși să se roage. Alți călugări să se lovească, numai să stoarcă lacrimi, pe care apoi și le îndreptau către Domnul. Altul a stat pe o stâncă 37 de ani să Îl implore pe Domnul să îi dea înapoi Duhul Sfânt, ceea ce pentru mine întrece orice imaginație și putere.
Azi mă cercetez și văd că ceea ce mă sâcâie și mă chinuie cel mai mult este frica și așteptarea de a fi pedepsită pentru orice mică greșeală. Mai ales în cadrul profesional. Deci frica asta se manifestă mereu față de o autoritate. Dacă știu că am greșit cu ceva cât de mic, am încălcat o lege – scrisă sau nescrisă – am spus ceva nepotrivit și realizez asta imediat, gata, aștept imediat pedeapsa, de orice fel ar fi ea. Nu reușesc să mă iert, e perfecționismul, mândria sau ce e, Maică, cu frica asta?
Am reluat Seminarul și am ajuns la cea de-a treia sesiune. Dar mă târăsc cu el, și nu sunt deloc, deloc constantă. Nu fac în fiecare zi rugăciunea Duhului Sfânt. Și simt nevoia să stea cineva să mă supravegheze parcă, dar cu dragoste, ca să mă împingă să îmi fac programul, să mă țin de cele duhovnicești așa cum trebuie.
Știu că rugăciunea rezolvă multe, multe, mai ales cea lungă, cu puțină nevoință și cu lacrimi. Dar vă rog să îmi răspundeți, Maică: cum după atâtea luni de rugăciune, încă îmi mai doresc și mai cred că pot avea o relație frumoasă cu un băiat care nu are viață duhovnicească, și care mă îndeamnă, indirect, la desfrânare? Adică mă cred întărită să îi fac pe necredincioși să creadă? E o încercare? Cum să mă apăr de astfel de apariții neașteptate în viața mea, care încă îmi sunt dragi și îmi produc plăcere (invitația unui băiat care îmi place în oraș)?
Ioana