Dar nu pot să mă bucur atât încât să zâmbesc cu adevărat [1]
Dragă Maică,
Cred că eu nu m-am gândit până acum că aș putea mulțumi părinților pentru binele pe care mi l-au făcut. Chiar ieri m-am gândit însă să-i iert. Peste câteva clipe mi-am dat seama că nu pot. Peste alte câteva clipe, m-am gândit însă că pot să-i iert, pentru că Dumnezeu i-a iertat. Mi-a fost atât de drag încât m-am dus și am pupat icoana pe care mi-ați dăruit-o de le Sfântul Nicolae. Am pupat-o de multe ori în ultimul timp.
Și azi mă rugai, începând chiar de azi-dimineață. După-amiază simții din nou că nu mai pot face nimic. Adormii. Deși de dimineață Îi declarasem că mai presus de orice vreau doar să-I mulțumesc mereu, cred că înainte de a adormi Îi spusei din nou dorințele inimii mele, încât îmi zisei liniștită în gând că acum știe tot Universul. După, mă gândii că oricum știa. Mai încercai să mai zic însă așa cum zisesem și nu mai reușii. Nici nu mă trezii bine și... „văzui” cum Îi spun din adâncul inimii care sunt dorințele mele. Știam că înțelege că nu aș fi sinceră dacă aș spune altceva. Îi spusei cu toată ființa mea. Nu dură chiar puțin. Atunci când încetă, avusei impresia că nu voi mai suferi pentru că ele nu se îndeplinesc atât de repede pe cât aș vrea și că de-acum nu voi mai fi tristă. Cam după 15 minute mă privii în oglindă, dar fără intenția de a-mi analiza chipul. O dată cred că mă privii și destul de repede, dar mă surprinse faptul că arătam de parcă eram gata să izbucnesc în plâns. Surpriza era pentru că eu nu credeam asta despre mine. Nu izbucnii în hohote de plâns, dar fața mi se umplu imediat de lacrimi. Mă simții din nou mai liniștită. Nu mai este durerea și tristețea care erau, nu pot spune nici că nu mă bucur, dar nu pot să mă bucur atât încât să zâmbesc cu adevărat. Eu atunci simt că-I mulțumesc.
Olga