În camera mea, ce loc de întâlnire, Doamne, ce loc mi-a făcut!
Doar simt (nu gândesc)… simt că din tot ce-s eu și restul, esențialul are doar mărimea unui punct. Un punct, dar ce densitate! Nu-s nebună, sunt sigură că nu-s! Doar mă pipăi, văd, recunosc, sunt eu, e camera mea, sunt icoanele mele, e Maica mea în acea poză! (scurtă intervenție a minții) Brusc, mă gândesc (simt) la moarte. La moarte în sensul că dacă acesta este ultimul pas pentru întâlnirea totală, sunt gata! Acel punct la care m-am redus e gata să se alipească de acel Ceva. Sunt fracțiuni de simțire dilatate în fracțiuni de timp!
E atâta odihnă!
Sună celularul! Conversație banală, cu o „prietenă”!
Apoi cobor din camera, deschid mesajul de la Maica. Spune ce minunată șansă să-mi trăiesc acum durerea și nu atunci în fața morții, când sufletul meu ar „crăpa” probabil.
Știți, dumneavoastră, Maica mea, erați în acel dens, m-ați simțit, m-ați înțeles, altfel cum oare mi-ați răspuns exact la trăirea absolut unică, tainică!?
Da, este Paștele meu! Simt că vă datorez ceva, poate o clipă, poate ani, poate veșnicia! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!
Delia