Sărut mâna, Maica mea,
M-am tot întrebat în ultima vreme cum e cu asta, cu luarea asupră-şi a vinei şi a suferințelor celuilalt.
Părintele Sofronie spune: „De fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obștesc, pentru faptele celor apropiați, noi repetăm același păcat (al lui Adam) și rupem la rândul nostru unimea Omului.”
Aș vrea să scriu despre această separare, despre păcat. Păcatul e să tratăm această separare de celălalt ca fiind adevărată, să o hrănim cu energie.
Dacă noi suntem una, a ne considera ca fiind în adversitate e păcăleală. Și tratăm ceva ce nu există în fapt cu seriozitate, de parcă ar fi atât de important! Dar când îi spunem „ești o minciună”, atunci începe să se risipească, precum un fum. Asta e minciună, faptul că nu acceptăm că eu sunt într-un fel, altfel decât tine, pentru că suntem persoane diferite - așa ne-a făcut Domnul, persoane, fiecare altfel - ci vrem ca celălalt să fie „ca noi” sau „cum vrem noi” și-l considerăm adversar pentru că nu este astfel, ne simțim amenințați pentru că nu e ca noi, ca și cum acest „ca noi” ne-ar arăta că suntem valabili și valoroși.
Dacă în loc să ne „certăm” pe diferențe am porni la orice demers cu celălalt de la acest punct: „eu, cu tine, suntem una. Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic, nu trebuie să-ți demonstrez nimic” am face „economie” de multă energie și ne-am putea bucura de albastrul lui.
Am făcut asta, Maica mea și am putut simți ce odihnitor e.
Dacă știu (și nici nu trebuie să simt) că exact în acest moment în care simt opoziție față de tine (chiar și neexprimată) păcătuiesc, deși nu știu să denumesc păcatul pe care-l fac, deși nu știu „cu ce te supăr”, „nu știu ce fac”, deși nu știu ce sensibilitate ți-am atins, dar am încredere că sunt Adam care zice „nu eu, ea” atunci când mă îndreptățesc - chiar dacă orice instanță din această lume mi-ar spune că am dreptate - în acest moment fac un salt, nu aș putea spune cum, adică dorința mea nu mai e să am dreptate, ci să mă împac cu tine, să mă împac cu Biserica. Și nu e acea împăcare de „fac orice să nu te superi”, ci e o împăcare în Domnul, care lasă loc creativității (am ce am cu creativitatea în ultima vreme, dar am simțit asta, că noi suntem chemați să fim împreună creatori cu El, că se bucură în asta, se „uimește” în asta, se bucură de albastrul meu, care este al Lui, în mine). Este acea cauză superioară de care vorbeați atunci când povesteați despre felul cum se unesc oamenii certați să stingă incendiul. Dar noi nu avem nevoie de incendii (chiar dacă nu știm asta) să ne recunoaștem unitatea. Trebuie doar să credem că suntem una.
Cu drag
Cr.