Draga mea Maică,
Am ajuns la final și răsuflu ușurat pe de o parte. Pe de altă parte s-a deschis un nou câmp de bătălie. Pot să spun cu certitudine că s-a încheiat o etapă foarte importantă din viața mea. Lucrurile dureroase, întrebările, sentimentele, icnetele și răbufnirile care mocneau în adâncul sufletului meu, dar mai ales revolta mea înăbușită împotriva „Dumnezeului nedrept” au luat sfârșit, odată cu sesiunea a șaptea. Acolo a fost ca o explozie de lumină, de ușurare, mai ales de ușurare și bucurie pe care le-am avut, pentru că atunci s-au clarificat toate. Ce am descoperit m-a bucurat, dar m-a și durut. A fost o bucurie cumva dureroasă sau o durere cu o anume dulceață în ea... oricum e greu să pun în cuvinte. Concret, m-am trezit că nu ceilalți au fost problema, nu părinții, nu profesorii, nu colegi, nu soția, ci EU-l meu umflat de mândrie și de părere bună de sine. E adevărat, sunt traume din trecut. Am o doza mare de codependență și abia aștept acum să încep lucrarea la acest capitol. Dar bucuria cea mai mare este că nu mai simt nici o ranchiună față de nimeni. Când mă gândesc la părinți, acum simt milă. Sunt conștient însă că vrăjmașul îmi va mai aduce aminte de greșelile lor, dar ce contează dacă acum e lămurit și clar totul. Acum îi iubesc și mă rog pentru ei.
Problema cea mai mare acum, este la mine. Aici sunt piedicile mari. Și mai ales în părerea mult prea bună pe care mi-am creat-o despre mine, în fuga de durere spre plăcere pe care am căutat-o mereu, în direcția greșită în care am cautat pacea sufletească bazându-mă mai mult pe puterile și pe eforturile mele. De fapt ce am descoperit este că eu nu L-am cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Eu am lucrat totul după părerile, ideile și dorințele mele. După închipuirea mea. Am lucrat totul din frica de durere, de a fugi de pedeapsă. Nu pentru că L-am cunoscut pe Dumnezeu și să nu-L supăr. Când greșeam și făceam păcatul, mă cuprindea, exact așa cum spune în sesiunea a șaptea, deznădejdea și mă supăram fiindcă îmi stricam buna părere despre mine. Pentru că eu plecam cu pornirea și ambiția că EU pot să devin drept, EU am capacitatea și știința de a mă corecta și mă durea îngrozitor să văd că de fapt acest EU e un neputincios prostănac grozav...
În mândria mea, să știți că am pus la îndoială la un moment dat Seminarul. De aceea a fost așa un decalaj de mare. Și a trebuit să mă învârt o vreme în jurul cozii ca să-mi dau seama că nu am nici o scăpare. Ori mă vindec, ori mă întorc și cad mereu în hazna...
La sesiunea a șasea aș putea să spun că de fapt exista o singură piedică: aceea a împăcării mele cu mine însumi, cu viața mea. Pentru că muntele de mândrie din sufletul meu are nevoie de încă multă dinamită a Duhului Sfânt pentru a fi dărâmat. Însă și aici îmi dau seama că nu am de ce să nu mă iert. Pentru că de fapt Dumnezeu m-a adus în acest punct când a știut El că e momentul.
Cam atât am avut pe moment de spus. Restul simt nevoia să pun înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Înaintea Lui, Care mă iubește atât, atât de mult.
Vă iubesc și mă rog din suflet Tatălui nostru pentru dumneavoastră,
P MC