Măicuță dragă,
Am citit în unul din răspunsurile Sfinției Voastre dat unei doamne care era căsătorită cu un necredincios să se țină de rânduiala Bisericii ca să-i facă poftă de Dumnezeu și necredinciosului, să refuze păcatul atunci când îi cere și să caute să-i împlinească nevoile. Am încercat să urmez și eu aceste sfaturi, dar am o oarecare greutate. De obicei mă rog singur și îmi doresc din tot sufletul să vină și soția mea lângă mine în vremea rugăciunii, dar acest lucru nu se întâmplă, iar eu sunt trist când mă ridic de la rugăciune. Merg și slujesc Sfânta Liturghie și ea nu e în biserică iar când vin acasă, chiar dacă nu vreau, prin comportamentul meu sunt nemulțumitor și ea sesizează starea mea de spirit. Apoi încerc să-i împlinesc nevoile, dar de multe ori am impresia că nu fac decât să-i împlinesc poftele și dorințele. Dacă împlinesc dorințele ei nu mai e loc de dorințele mele. Îmi spun mie însumi că mă sacrific din dragoste, dar de fapt mă umplu de resentimente și frustrare.
Știu că problema e și la ea și la mine. Am început Seminarul iertării și sper să mă vindec cu ajutorul lui Dumnezeu, vă rog însă să mă ajutați în această privință. Cum pot fi bucuros atunci când simt că persoana iubită preferă să meargă pe altă cale, pe calea pe care la un moment dat am fost împreună, calea care ne e larg deschisă înainte și pe care nu vreau să mai merg, nu vreau să mai mergem?
Părintele O.