Întreaga mea viață a fost un labirint întortochiat, din care am început să evadez din când în când și cel mai mult îmi place că pentru a ieși nu trebuie să fac efortul acela egal cu nebunia de a găsi poarta, pentru că labirintul meu nu are poartă. E minunat că pentru a ieși trebuie doar să mă las în mâinile Lui, pentru că El e poarta, El e ambulanța mai bine zis, care mă ridică. Da, pentru că poarta mea e în sus, de asta nu o găseam și transpiram alergând după o poartă așa cum era ea în concepția mea.
Da, nu știu ce va fi cu viața mea și cu relațiile mele mâine, dar știu că azi Domnul are grijă de mine. Nu știu cum o să îmi duc crucea mâine, dar poate că încercarea de a găsi răspunsul azi e acea nebunie a controlului în care NU MAI VREAU SĂ CAD.
Nu știam cum să trăiesc alături de alți oameni codependenți, care, în opinia mea NU VOR să nu mai fie codependenți, care îmi fac mie viața grea, care, dacă ar face măcar un efort… și lista poate continua (pentru că, fiind la rându-mi foarte codependentă, cel mai mult am dificultăți de relaționare cu ceilalți codependenți. Cel mai mult mă stresez de greșeala unui alt codependent, cel mai mult corectez/apostrofez/dau sfaturi etcetera unui alt codependent, cel mai mult încerc să controlez un alt codependent din viața mea). Și tot eu am pretenția că el nu vrea să facă nimic, că dacă ar vrea…
Întortochiat și sucit e acest labirint în care mă zbat, lină și ușoară este Calea Domnului. Nici acum nu am răspunsuri la aceste întrebări, dar lăsarea în mâinile Domnului te face să nici nu mai dorești un asemenea răspuns. Nu știu pentru cât timp, nu știu cât voi reuși asta, dar dacă aleg acum să încep să îmi fac griji cât va dura, alunec iar, inevitabil și cu voia mea, în aceeași capcană a controlului în care de multe ori mă zbat.
...
Acum, am înțeles, cel puțin pentru moment, încă o dată, poate altfel de data asta, că schimbarea e la mine, e pentru mine, eu trebuie să o fac cu mine, în mine și nu singură și cu Domnul.
I.E.