Aveam senzația că neamul meu se lungește, se dilată atât de mult, încât cuprindea tot neamul omenesc [1]
Hristos a înviat!
Dragă Măicuță,
Vă îmbrățișăm cu toată dragostea în Hristos, și eu și Luca.
Am mai făcut sesiunea a opta, aproape în fiecare zi, încât la un moment dat m-am trezit că eram într-o sesiunea a opta aproape continuă, în sensul că mă ridicam din fața icoanei, dar continuam să-mi „scrutez” sufletul și să-l pun în fața Domnului.
Am simțit dureri incredibile, se împletesc durerile mele cu ale lui Luca, încât am continuu senzația că fac și pentru mine și pentru el asta. Cred că durerea asta sfâșietoare, m-a făcut să stau într-o continua sesiune a opta, pentru că era atât de copleșitoare, încât era absolut imposibil să o ignor. Aveam două șanse: să o îngrop la loc, ca să pot să funcționez, sau să o ofer Domnului. Mărturisesc că au fost momente în care mi-am întors privirea de la ea, pentru a putea fi capabilă să vorbesc fără să-mi tremure vocea, dar pentru ca mai apoi să ma întorc și să o pun la picioarele Domnului, rugându-L mereu să lucreze iertarea în mine și în copilul meu și să vindece sufletele noastre.
Mi s-au întâmplat lucruri... cum să le mai spun, că nu mai știu nici eu?...De exemplu, o dată, privind icoana Mântuitorului, în loc să văd chipul Domnului, am început să văd chipul mamei mele, deși nu mă gândeam în mod specific la ea: „Doamne, ajută-mă să o iert pe mama și vindecă sufletul meu!”, apoi gândul: „Oare ea ce răni o fi suferit în copilărie?”. În clipa următoare, parcă am început să răsfoiesc repede o carte de chipuri, ca și cum mă întorceam în timp, le auzeam glasurile, și le simțeam durerile, chinurile, zbaterile, știind că toți erau moșii și strămoșii mei și nu doar din partea mamei, și toți parcă erau legați cu un fir nevăzut de mine, dar un fir al durerii (ca un blestem al durerii sufletești dus din neam în neam... blestemul de care ne vorbeați?)... și aș spune acum, în același timp un fir al nădejdii. Am simțit o nevoie copleșitoare de-a mă ruga pentru toți din neamul meu, și aveam senzația că neamul meu se lungește, se dilată atât de mult, încât cuprindea tot neamul omenesc, vii sau morți, din toate timpurile. Știți, înainte de asta, cu rușine mărturisesc, eu nu puteam să mă rog pentru alți oameni. Vibram la durerile lor, uneori până la lacrimi, dar dacă voiam să mă rog pentru ei nu puteam... și îmi veneau niște gânduri în cap... După ce mi s-a întâmplat asta, am putut să mă rog și pentru alții.
*
Altă dată, gândindu-mă și la M., care se zbate între dorința de libertate și dorința de a fi tată, am simțit... cum să-i spun... „ispita primordială”? Gânduri de genul: „Dumnezeu te vrea un sclav mieros, prefăcut, limitat... uite, ai putea să fii independent, liber, puternic, ca Dumnezeu” (știu sigur că percepeam la genul masculin, nu feminin „independentă, liberă, puternică”) și părea atât de real, de viabil, de apetisant gândul acesta, mai că mi-ar fi venit să zic „da, așa e”, dar... în același timp am avut atât de tare sentimentul de ispită în sensul că, mi-am zis „nu e adevărat, e minciună asta, lucrurile nu pot fi așa, pentru că pur și simplu nu sunt așa, eu nu pot exista liberă și independentă, în afara lui Dumnezeu”... deci cumva a fost mai mult un gând logic, care a respins partea a doua a „ideii”... și apoi, întrebarea „cum e atunci cu „sclavul mieros”, „prefăcut”, „limitat”, cu relația asta de dependență, care în momentul ăsta îmi dă o senzație de disconfort?”. Dar am pus întrebarea asta la modul cel mai sincer, cumva cu încredere în Dumnezeu, cu încredere în Iubirea Lui, doar cu o nedumerire, de genul „cum să-i răspund la asta vrăjmașului ăsta care mă ispitește?”. Și, Măicuță, în clipa aceea am simțit o atât de puternică dragoste între mine și Domnul, dar nu doar iubirea Lui, pe care am simțit-o de atâtea ori învăluindu-ma, umplându-ma în ultimul timp, ci o dragoste reciprocă. O relație vie, cu două părți care dau și primesc, nu cu Una care dă și cealaltă care doar primește. „O, da, mulțumesc, ăsta e răspunsul, cine nu și-ar dori o asemenea dependență?”
Știți, draga mea Măicuță, lăsând deoparte că am văzut acum de ce i se spune „tatăl minciunii”, lăsând deoparte că tratate întregi și admirații din tinerețe pentru diverse filosofii și filosofi s-au prăbușit într-o secundă, știți ce m-a îngrozit? Că „vocea” aceea (răutăcioasă) pe care acum, pentru prima dată, cu ajutorul Domnului, am „identificat-o” corect, am auzit-o și am ascultat-o de atâtea ori în trecut, în toata viața mea, și am considerat-o... GÂNDUL MEU firesc, rezonabil, de înțeles, inteligent și dovadă a măsurii mele intelectuale... Răutatea ei am considerat-o răutatea mea, perfect justificabilă, ba chiar de admirat prin „ascuțimea și ironia fină”. Ma cutremur, Măicuță!
Miruna