Încă sunt în „alergare”... În majoritatea cazurilor, nu mă abat de la traseele în cerc, în jurul cozii... Da! Plec de aici, și ajung tot aici. Dacă cumva fac vreo abatere, nu-i decât o rază de cerc, un diametru sau în cel mai „palpitant” caz, un arc de cerc. Suficient însă, să-mi trăiesc iluzia până la capăt, cum că nu aș fi în interiorul aceluiași loc geometric, cum că nu aș face nimic ieșit din comun. E drept! Nici nu făceam, de vreme ce mă întorceam în același punct. Zbeng! 20 mai 2008! Iată că mă izbesc de ceva. A... nu mai sunt singură pe traseele pe care le fac dar nu am ieșit eu, a intrat cineva. Cineva care-mi spune, după ce mă salută politicos, că dacă nu mă opresc din fugă și mai ales dacă nu-mi schimb punctul în jurul căruia gravitez, șansele mele de a-mi petrece existenţa din aici în aici, cresc considerabil. Și-și încheie discursul așa: „Acum nu crezi, dar vei vedea!”. Ce să văd? Cum îndrăznește să-mi spună mie că bătătoresc o lungime, care nu mă duce nicăieri? Și mai ales, nu cred dar o să văd! Eu?! Mie?! Și apoi mă salută și pleacă, nu înainte să-și ceară iertare: „Fii binecuvântată și te mai aștept când și dacă va fi cazul! Domnul să te ocrotească și să te conducă pe Calea mântuirii și a Bucuriei Lui Sfinte! Iartă-mă pentru tot și, dacă într-o zi, ceva din ceea ce am spus se va potrivi, îndrăznește să mă cauți pe mine, sau direct pe Dumnezeu așa cum Îl slujesc eu!”
Uau! Acel „iartă-mă pentru tot” m-a făcut să-mi fie rușine. Rușine foarte... de mine. Și m-am oprit din „alergare”... Aceasta a fost prima mea „întâlnire”, cu cea căreia azi, după un an de zile, îi mulțumesc și-i spun: Acum văd nu mai trebuie să cred! Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!

Vă mulțumesc Maica mea, maica noastră!

Harrdelos