Am aflat că eu nu cred că Dumnezeu mă iubește [1]
Sărut mâinile, Maică!
Azi am încercat să reiau din nou materialul sesiunii a șaptea, de la capăt să-l citesc, îmi spusesem eu. Nu am trecut de prima pagină nici de data asta. Am aflat că eu nu cred că Dumnezeu mă iubește. Și că nu pot avea încredere în cineva care probabil nu mă iubește. Și eu, așa mic și „departe” am făcut tot ce m-am putut pricepe, singură sau nu, și am trei dorințe: o familie a mea (cea mai arzătoare și care pare cea mai de neîndeplinit), să îmi ajut părinții (...mai consistent) și să îmi fac profesia bine și cu bucurie, util pentru mine și pentru ceilalți. Și consider că sunt singură pe drumul ăsta pentru că cineva care nu mă iubește nu ar avea cum sau de ce să mă ajute.
Mi s-au blocat neuronii și nu am putut trece la pagina doi și să și înțeleg ce citesc. Am plâns și plâng cu o sabie de-a lungul în piept, durere ce pot s-o scot afară doar dacă expir foc. Mi-am amintit că data trecută am apelat la ursuleț, l-am luat și acum dar nu l-am mai strâns în brațe, l-am pus lângă mine pe pernă și... am început să plâng și apoi să râd cu mult drag pentru că îmi părea caraghios. E un urs galben, vechi și zdrențuit și cu mărgelele de ochi care par că se miră. Nasul i-a zburat de mult și ține labele în sus de parcă s-ar preda.
Mesajul acela al lui „E.” mă înnegurează de câte ori îmi amintesc de el. Fără să cred că e meritul meu, am o minte ascuțită și o privire care duce destul de adânc. Mi-am mobilat sinapsele cu cărți și viața cu experiențe. Am căutat probabil să mă conving că nimeni nu mă poate iubi cu adevărat și până la capăt. Dar am căutat conștient și invers. :) Și cât zgomot și câtă zarvă și câte oglinzi false! Și cât de puțini oameni care te pot îmbrățișa cu iubire și înțelegere chiar și atunci când ești agresiv! Însă oamenii se tem. Ușor! Spartanii, știm ce făceau cu copiii cu dizabilități, nu? Cu cele fizice. Azi îi lăsăm să trăiască lângă noi pe cei cu „dizabilități sufletești” și... Câți dintre noi ar putea lua în brațe un copil cu HIV fără să ezite? Câți dintre noi înțelegem că un om furios e un om în durere și că atunci când te temi de el îl faci să se simtă foarte singur?
De-a lungul Seminarului, temele pe care le aveam de făcut ieșeau cumva în prim plan și făceau oricum multă „zarvă” prin mintea și sufletul meu. Însă am să spun acum, că am tremurat de multe ori, fie de teamă fie de speranță, că Maica nu va putea cu adevărat să mă țină de mână cu dragoste. Nu aveam cum să aștept așa ceva de la un laic. Mi-am spus că cineva care se roagă, însă și cineva care știe din teorie și rânduieli, dar mai ales din experiență, doar la acel cineva mai pot avea speranță.
...Tradiția! Este cumva o entitate independentă care nu are nici o treabă cu omul?
Iartă-mă, Maică, că am sărit așa calul! Au fost timpuri când mergeam la biserică noaptea, să nu fie nimeni, doar să stau pe trepte. Și știu că nu sunt singura. Dragostea omului nu poate fi perfectă. Însă măcar poate fi! ...Ar putea!
Am căpătat cu greu încredere și cu greu am învățat să pun întrebări, dar acum m-am obișnuit să întreb, pentru că știu: și trei cuvinte numai dacă îmi vin de la dumneavoastră îmi sunt de folos. Doar că de data asta... doar doare și nu „văd” nici o întrebare. Am descoperit o credință falsă cum ar spune psihologia, însă pentru mine un adevăr emoțional ca să păstrez terminologia ...cum scapi de o credință falsă?!
…Vă îmbrățișez! :) M-am calmat! ;))
P.S.: aș fi vrut să am ceva mai bun de spus, o veste mai bună poate :(
Copila cu ursuleț