Maică Siluana, îndrăznesc să vă cer și eu sfatul. Sper să primesc și eu un răspuns de la dumneavoastră...
Aș vrea să știu și eu cum poate cineva să fie fericit în această viață, cum poate trăi fără să deznădăjduiască, dacă este singur. Ce înțeleg eu prin singurătate este: fără soț, fără copii, fără frați, fără surori, fără a avea o familie extinsă (unchi, mătuși, veri etc.), cu care să se poată înțelege și cu care să simtă o cât de mică compatibilitate, fără prieteni, care când au existat au fost ori interesați, ori de conjunctură. Și dacă această persoană a trecut de vârsta potrivită pentru a-și întemeia o familie, viitorul în toată grozăvia lui este izolare și eventuale boli care se pot ivi cu vârsta. Îngrozitoare și dezolantă perspectivă. Numai creștină nu este!!!
Ce ar mai putea face o astfel de persoană pentru a nu cădea într-o deznădejde profundă și într-o împietrire, atunci când singurătatea la care e pedepsită să trăiască nu se schimbă. Nu se schimbă nici prin faptul că această persoană încearcă să ducă o viață de bun creștin, adică să se spovedească, să se împărtășească, să meargă regulat la Sfânta Liturghie, să facă milostenie etc. Ce mai poate face o astfel de persoană care este încercată continuu prin oameni și mai ales prin „frații” creștini?
Dumnezeu spune că nu este bine ca omul să fie singur. Și femeia cred că poate fi încadrată în aceeași categorie. Este singurătatea un bun sfătuitor? Eu cred că NU. Atunci cum de îngăduie Dumnezeu această situație? Este posibil ca persoana respectivă să fie legată prin niște blesteme, care o condamnă la singurătate, indiferent ce ar face? Pentru că, credeți-mă, a făcut multe eforturi să iasă din această situație, dar nu s-a schimbat nimic. Ar trebui să se resemneze?
Vă mulțumesc. Dumnezeu să ne ajute!
Roxana