Astăzi, am citit ultimul mesaj publicat pe site-ul Sfinților Arhangheli: Lucrurile pe care le trăiesc, pe care mi le dăruiește, trebuie puse în cuvinte - și m-am regăsit în Eul plângăcios de care a vorbit doamna CC.
Eu sunt cea dependentă de părerea și de suportul celorlalți și greu îmi este să nu recad în această dependență învățată și deprinsă în timp. Greu îmi este să nu mă consider neputincioasă, neajutorată, singură, părăsită și să nu mai îmi plâng de milă. Greu îmi este să nu mă consider victimă, să nu profit și să abuzez de bunătatea și atenția celorlalți. Greu îmi este să nu mă agăț de ei și să nu-mi deplâng soarta „nemiloasă”, să nu le pretind ajutorul, sfatul și incurajările. Mereu, am ispita de a le cere, chiar și subtil, ceva. Orice... fie și un simplu zâmbet, o atenție cât de fugară, dar să fie acolo... ca să nu mă simt ignorată, abandonată. Să mă asigur că acela, (victima mea), va fi tot acolo când voi avea nevoie de el, va dărui tot ce poate el să dăruiască și, dacă e posibil, chiar mai mult de atât. Să mă învețe, să mă îndrume, să-mi arate o „cale”.
Eu cred că aceasta e o formă de nesimțire, un egoism de care cu greu scapi, Măicuță. Sper că, în cele din urmă, mă voi elibera de lanțurile acestea, cu ajutorul Domnului.
Nimeni nu îmi este dator cu nimic, dar nu știu din ce motiv eu mereu le pretind ceva, Măicuță. În cazul de față, am impresia că abuzez de prietenul meu, de bunătatea altor persoane, de timpul lor, etc.
Vă îmbrățișez cu drag și dor mult,
MM