În primul rând ar trebui să vă mulțumesc Măicuță pentru că de nu-mi spuneați dvs. că ceea ce pătimesc la ora actuală (tulburările de alimentație și senzația că m-am blocat, că nu mai sunt în stare să fac nimic) sunt din cauza laturei mele senzuale pe care o neg, nu mi-aș fi dat seama. De aproape o lună mă tot gândeam ce anume din viața mea m-a marcat atât de mult și mi-am amintit o serie de persoane și evenimente dureroase dar se pare că alta este problema.
Când mi-ați spus asta mi-am dat seama că aveți dreptate, că sunt rece, rezervată față de oameni, și că niciodată n-am făcut nici cel mai mic gest de afecțiune din toată inima. Parcă aveam ceva care mă tine... o rezervă. Până și mama când voia să mă îmbrățișeze, când o apucau pe ea momentele de „afecțiune”, făcea asta aproape cu forța.
Sincera să fiu nu m-am gândit niciodată la asta ca la o problemă. Mă gândeam că așa sunt eu.
Dar în noaptea ce a urmat după ce am citit mail-ul pe care mi l-ați trimis, m-am trezit plângând și mi-am amintit ceva din copilăria mea ce uitasem cu desăvârșire.
Pe mine și pe fratele meu cel mai mare ne-a crescut bunica (mama mamei) pe mine de la vârsta de un an și pe fratele meu de la trei luni. Părinții mei veneau din când în când la noi să ne vadă (o dată pe lună, sau poate mai rar) stăteau o zi două și apoi plecau. Ne mai luau la ei când erau în vacanță.
Mi-am amintit de modul cum am primit vestea că mama o să aibă un alt copil. Aveam patru ani atunci. Când a venit mama probabil că era în lună mare (îmi amintesc burta ei „umflată”... încerc să vă spun cum am perceput atunci). Nu știu dacă am fost reticentă de la început, din momentul în care mi-a spus dar mi-aduc aminte că am lovit-o în burtă și atunci mi-a zis că dacă eu fac așa o să facă un alt copil și o să-l iubească pe el și n-o să mă mai iubească pe mine.
Îmi mai amintesc că îi ziceam că dacă o să facă un alt copil o să-l arunc în ududoi (un fel de vâlcea).
Ideea este că mama a plecat și eu tot timpul acesta am sperat să i se „desumfle” cumva burta și să fie totul în regulă. Îmi amintesc că îl întrebam pe fratele meu în legătură cu viitorul copil și el îmi spunea că mama o să-l iubească pe el și n-o să ne mai iubească pe noi.
Îmi mai amintesc de șocul pe care l-am avut când a venit mama cu copilul, și de gândul pe care l-am avut atunci în cap: „Acum are un alt copil pe care să-l iubească”. Știu că am plâns atunci și n-am vrut să mă duc la mama să vorbesc cu ea, că m-a pupat cam cu forța și m-a lăsat așa.
Acela a fost momentul în care m-am supărat pe mama, și de atunci am început să fiu așa rezervată, să nu mai las pe nimeni să se mai apropie de mine.
Acum când mi-am amintit asta parcă am trăit din nou durerea pe care am trăit-o atunci (am avut câteva zile în care am avut câteva reprize de plâns). Azi m-am mai liniștit. Am fost și m-am spovedit, și m-am împărtășit, și tot timpul cât am stat la slujbă m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să o iert pe mama… nu cred că am reușit… dar totuși mi-e mai bine acum.
Doamne ajută și vă mulțumesc,
Un copil pe Cale