Maică dragă, vreau să vă întreb ceva. Dacă mă uit la vreun videoclip, ascult o muzică, îmi mângâi cu tot dragul cățelușul, mănânc o bucată de ciocolată, și asta mă apucă când sunt mai surescitată cu învățatul și vreau să mai fac și altceva, înseamnă că făcând respectivul gest, l-am înlocuit cu rugăciunea?
Există momente de revelații și luciditate maxime, când mă simt efectiv în brațele Domnului și alte momente, când intru din nou în ceața codependenței, nu mai am mintea în inimă, mă simt mândră, și mă zgândără lamentațiile și prostia. Maică, întrebarea mea se referă (deci îmi vine să fac așa) la starea din momentele astea pe care vi le-am descris ultimele. Undeva, în adânc, știu că Domnul n-a plecat dar că mă lasă un pic... Că așa vrea El sau am greșit eu undeva, n-am păstrat veghea, și am alungat Duhul Sfânt?

Vă rog să îmi răspundeți.
Vă îmbrățișez cu drag,
Ioana