Deci suferinţa trebuie să-şi facă treaba ei? (sesiunea a şaptea) [1]
Maică vă mulțumesc pentru răspuns și vă spun că m-a ajutat mult ce mi-ați scris, a venit exact la momentul potrivit. Iertați-mi întârzierea.
Vă mărturisesc că am început chiar de atunci să fac acel exercițiu pe care mi l-ați recomandat și când încep să notez ce m-a deranjat la anumite persoane, ce sfaturi le-aș da, simt foarte multă împotrivire și un fel de ură, de dorință de răzbunare, în ciuda faptului că îmi dau seama că și eu aș fi făcut la fel. Încerc din răsputeri să pun în aplicare sfaturile pe care le-aș da celor care m-au rănit. Câteodată nici nu mai e nevoie să scriu, îmi dau seama exact când se întâmplă faptele, că și eu aș fi făcut la fel, că nu am de ce să judec deși încă îmi e foarte greu, încă simt împotrivire, încă simt în mine plăcerea și dorința de a fi victimă, de a reproșa. Îmi pare foarte rău că încă nu mă pot bucura așa cum ați spus că se va întâmpla, din cauza mea, din cauză că nu mă îndur să renunț la plăcerea de a fi victimă. E trist, știu, nu vă întristați pentru mine, vă rog, mă voi îndura să mor, însă simt că mai e ceva, mai am ceva de învățat, mai lipsește ceva. Lipsește încrederea, tăria, credința nestrămutată în Dumnezeu că nu voi fi singură în acele momente. Încă îmi e teamă, de nu știu ce. Vă trimit în atașament sesiunea a șaptea și vă spun că, în ciuda faptului că îl termin aproape, am o dorință mare, nebună de a o lua de la început cu seminarul. Să-l citesc, să-l fac parte din mine. Vă sărut mâna cu mult drag și respect pentru înțelegere și răbdare.
1) Suferința, binecuvântare sau blestem
Maica, ce spune aici Arh. Simeon eu nu pot să fac, adică să nu mă împotrivesc când cineva îmi face rău. Nu știu cum să fac acest lucru pentru că, din cauza unor întâmplări din viața mea din trecut, îmi e frică să mai țin în mine vreun rău făcut de cineva. Poate nu la asta se referă părintele dar eu așa am înțeles prima oară și am reacționat. Vedeți, așa fac în continuare, reacționez, ceea nu îmi face bine. Acum dacă citesc mai bine, el zice să nu îi faci rău fratelui tău, să nu îi reproșezi, ceea ce eu fac și îmi place să fac așa mult. Știți, puține sunt momentele în care mă îndur să renunț la această suferință, la plăcerea de a cere socoteală aproapelui și cel mai mult de a reproșa. Fac asta foarte
des, și îmi dau abia apoi seama că lucrurile pe care mi le-au făcut ei mie și eu le-aș fi făcut. Câteodată mă și sperii de mine, mi se pare că sunt sadică pentru că uneori îmi dau seama că greșesc și că ar trebui să încetez, pentru ca apoi să îmi pară nespus de rău. Am întrezărit un pic bucuria care vine când nu reacționezi și după ea tânjește inima mea când îi pare rău pentru ce a făcut. Dar câteodată nu știu ce să fac pe moment cu durerea care vine după ce o prietenă de-a mea s-a uitat urât la mine, nu știu ce să fac. De obicei mă întristez și mă fâstâcesc și se vede asta și asta îi face pe agresori să dea și mai tare. Ce să fac în momentele astea? Să îi spun celei care mi-a făcut rău, fără voia ei poate, că m-a durut? De obicei se întâmplă să țin durerea în mine și să fiu supărată și să se vadă că nu ma comport normal sau să o spun, chiar și fără să reproșez și persoana respectivă să se supere iar eu să nu știu cum să mă comport în continuare.
Se pare că am găsit mai jos răspunsul. Să spun: Binecuvântat să fii, Dumnezeul meu! Nu-I așa? Da parcă totuși nu ajunge. E minunat ce spune, minunat și cred că așa și este numai noi nu ne îndurăm să renunțăm la plăcerea pe care ne-o aduce judecarea, reproșul, rumegarea suferinței în sensul rău. E minunat când spune că trebuie să exploatăm suferința pentru a ne afla tot timpul în Paradis. Când citesc ce spune părintele mă încredințez că am ce gusta bun din suferință.
Deci suferința trebuie să-și facă treaba ei? Deci să o las să-și facă treaba ei, nu?
Să nu spun eu, care de fapt nu sunt eu ci o schemă, că mie toată lumea vrea să-mi facă rău, că pe mine nu mă iubește nimeni, de asta sufăr, nu sunt iubită, nu fac nimic cum mi-aș dori ceilalți.
2) Experierea suferinței în duhul Bisericii
Cu siguranță nu mi-am dat seama sau am ocolit acest adevăr: Că Dumnezeu îngăduie durerea pentru ca să mă vindec și am trăit de multe ori experiența despre care amintește părintele în această anexă: să mă aflu tocmai acolo unde nu doresc și să trăiesc aceeași durere sau rușine de care am tot fugit. Și nu înțelegeam. Urma să se întâmple ceva dureros pentru mine și ziceam: Doamne nu, nu acum, nu vreau să simt asta din nou, nu. Și bineînțeles că se întâmpla și mă întristam foarte mult pe El. Adică eu chiar și acum fac asta. Când am început seminarul credeam că sunt pregătită într-un fel să nu mă împotrivesc durerii dar abia acum îmi dau seama că eu mă gândesc numai la dureri care mi-ar aduce în cele din urmă tot plăcere și părere buna despre mine. Nu, nu e așa, cum ar putea fi așa, asta ar însemna ca toți, după o suferință sau chiar în timpul ei, să fim mai înfumurați ca înainte.
AE