Despre „așteptare”. Și de ce nu mă pot bucura. Și a fi în bucurie.
De fapt, nu pot fi în bucurie când am așteptări. De orice natură, oricât de mici. Pot să fie atât de mărunte, încât să nici nu știu de ele, că există. De obicei, sunt mascate și le simt doar ca pe un greu în inimă. Dar confund acest greu–așteptare cu consecința, cu efectul, care mi se pare obligatoriu.
Aseară mi s-a descoperit cum e cu așteptările, iar azi am fost în bucurie. Nu a fost un exercițiu de voință. Nici măcar o conștientizare adevărată. Nu a fost acel „bine, sunt atentă să nu mai am așteptări”. A fost mai mult ca un fel de demascare. Din nou, acel elefant cu picioare subțiri al lui Dali. Iar eu „m-am trezit” în bucurie. M-am trezit cu un alt fel de a fi. Fără să-l fi învățat. Darul Domnului. Și mi-am adus aminte de ce citisem despre clasificarea etapelor ascetice la Părintele Sofronie. Nu știu dacă mă pot compara cu asta, dar scrie acolo că în prima etapă, cererile din rugăciune, mai mari sau mai mici, sunt împlinite aproape înainte de a fi rostite. Azi am trăit niște stări în care am primit niște daruri care s-au „pliat” pe dorul inimii mele fără ca măcar să am cunoștință de acest dor. După ce se „împlineau”, vedeam că fuseseră acolo, dar nu le-am băgat în seamă. Așa cum așteptările fuseseră fără să știu de ele, la fel și dorul inimii mele era acolo, fără să să știu de el. A fost ca și cum inima mea „lucra” singură cu Domnul. Și atunci am realizat cumva că e vorba de bucurie. Simplu. E vorba de bucuria aceea care nu e stare, ci e armonie, nu știu cum să zic. E ceva atât de simplu (adică de ne-compus) încât e ca o adiere. Și am știut ce înseamnă lipsă de dorință. Și ce înseamnă să primești ce dă Domnul cu mulțumire. Și da, aș sta în inima mea fără să mai ies. Și vă simt și pe Dumneavoastră aici. Poate e o părere, simplă interpretare a ceva ce nu cunosc.
Cr cu mult dor