Măicuța, Măicuța mea!
Misiune îndeplinită, reabilitare cu succes... Am fost în fața Judecătorului Suprem, mi s-au arătat greșelile și păcatele, după care mi-am primit pedeapsa pe drept meritată. Chiar dacă m-a deranjat puțin (mai mult) am acceptat și faptul, că, Judecătorul și-a păstrat pentru Sine durata ispășirii...
Mi-am văzut liniștită de "detenție", acceptând totul și fiind recunoscătoare de blândețea condamnării mele, fiind totodată și conștientă, că putea fi și mai rău...
În tot acest timp nu aveam altceva în cap decât o frază: "Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare și de dreptate, Care păzește adevărul și arată mila la mii de neamuri: Care iartă vina și răzvrătirea și păcatul, dar NU LASĂ NEPEDEPSIT PE CEL CE PĂCĂTUIEȘTE". Am văzut cât adevăr se ascunde în această frază și am încercat să îl accept, dar acum înțeleg că n-am reușit... nicicum...
Acum, citind cele scrise de domnia voastră pentru Vlad, am înțeles: MI-E ÎNCĂ PREA FRICĂ DE EL, DE DUMNEZEU, Măicuță! Cumințenia mea se datorează doar acestei frici cumplite! Am crezut că Îl iubesc Măicuță, dar iarăși vă întreb: cum să iubești pe cineva de care îți este ATÂT de frică? Acum înțeleg, de ce, de mii de ori pe zi exclamam plângând: "MARE EȘTI DOAMNE! IARTĂ-MĂ!"

***
Acum înțeleg! Am deviat enorm parabola cu fiul risipitor! De la fiul risipitor ce am fost, m-am întors la Tatăl meu, dar am sărit peste ce era mai important bucuria, dansul, inelul și am sărit direct în "pielea" fratelui mai mare! Normal că mă simt rob și nu fiu! Mă va ajuta Dumnezeu să găsesc acea cale! AM TOATĂ NĂDEJDEA! Trebuie să caut unde am greșit!

Măicuță! Cioc! Cioc! Cioc! Mă primiți și pe mine la Seminar? Nu mă supăr dacă nu...
Vă ofer lacrimile mele și VĂ MULȚUMESC PENTRU TOT!
VĂ IUBESC MĂICUȚĂ ȘI VĂ SĂRUT MÂINILE!
DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE!
Al domniei voastre fiu cel mare:
Kati
PS: Am greșit crezând că am fost la școala de corecție! E un orfelinat cu regim mai sever, care ne ajută să ne găsim părinții!