Sărut mâna, maică!
N-am mai făcut seminarul demult. Dar acum, în sfârşit am reuşit să dărâm ultimul zid. Am reuşit noi să dărâmăm. A reuşit El să dărâme, dacă e s-o dăm pe aia dreaptă. Când v-am scris prima data eram un nimeni, căruia îi era tare dor de Cineva în care suntem toţi, dar care se complăcea în situaţie. Acum cred că am rămas fără scuze. Nu mai am nici o scuză să fiu nimeni.

Am venit aici să aflu adevărul, ca să ştiu ce trebuie să iert. Am aflat. Încerc să iert. Încerc să iert o trădare. E adevărat că a fost curvie ("a fost dragoste adevărată!" - de câte ori aţi auzit asta?! Ce combinaţie stupidă între un pleonasm "dragoste adevărată" şi un timp trecut, care prin definiţie e incompatibil cu dragostea, ca să nu mai vorbesc de alte ingrediente incompatibile cu dragostea...). Greu de acceptat, dar adevărat. Dar şi curvia tot relaţie umană e, şi în relaţiile umane există reguli. El le-a călcat. M-a trădat. Sunt sigură că i-am oferit destule motive pentru asta, motive care să îi împace conştiinţa. Dar acum eu sunt liberă de acest nod. Eu am zis: "te rog să mă ierţi" şi la rândul meu îl iert pentru durerile pe care mi le-a pricinuit. NU MAI SUNT NEFERICITĂ.

Numărul doi: am destul timp la dispoziţie să fac toate aranjamentele ca să pun în toamnă iar burta pe carte şi să intru la facultate, ba chiar s-o şi termin de data asta. Mi se pare de bun simţ să am o meserie. Şi de-a dreptul obligatoriu să fie una care îmi place, pe care să o fac ca pentru Dumnezeu.

Buuuuuuuun până aici. Sună frumos de tot.

Maică! Mi-e ruşine să stau goală în faţa lui Dumnezeu, cu 25 de ani trăiţi şi fără nici un talant în plus... E o ruşine bună facerea asta de planuri sau doar îmi fac o fustiţă de frunze? Şi de ce vă întreb pe dumneavoastră?

Cineva