Patima fumatului [1]
Patima fumatului. Nu mă pot desprinde de ea. E ca şi cum o folosesc pentru liniştirea minţii şi pornirilor mele biologice. De când m-am apucat de fumat, nu am fumat ca toţi oamenii, probabil, ci am fumat dintr-o nevoie fundamentală de a mă linişti, de a-mi calma excesele emoţionale care mă debusolau. Fumatul meu era ca o rugăciune, Doamne, iartă-mă, dar efectul de liniştire pe care îl are acum rugăciunea asupra mea, când apuc să mă rog, este extraordinar. Nu pot renunţa la fumat pur şi simplu, brusc, fără să pun nimic în schimb. Mulţi oameni renunţă la fumat, dar se lasă copleşiţi de alte dependenţe. Simt că patima fumatului trebuie înlocuită cu isihia rugăciunii, că dependenţele mele vicioase trebuie substituite treptat cu un alt fel de dependenţă, în care să mă regăsesc pe mine însumi, în Hristos, în rugăciune, în Tainele Bisericii. În State e o obsesie naţională împotriva fumatului, o campanie alimentată permanent prin toate mijloacele media, cumva prea uşor, mult prea uşor. Cumva, milioanele de oameni prinşi în acest viciu, sunt tot mai constrânşi să se elibereze. Către ce? Către care altă dependenţă? Am văzut pe propria-mi piele că o eliberare forţată de patimile care au pus stăpânire pe minte şi pe trup plasează omul în deschis, în căutare, dar îl face cumva şi mai expus, şi mai vulnerabil altor înstăpâniri, dacă nu este deschis şi orientat către şi în Hristos. Poate doar fabulez. Doamne, câtă nevoie avem de discernământ, de oameni blânzi, buni, înduhovniciţi. Altfel, cădem în paranoia şi alte metehne.
C.