Dintre toate neliniştile mele, una mă apasă mai greu [1]
Sărut mâna, Măicuţă!
Slavă lui Dumnezeu pentru bucuria pe care ne-o împărtăşiţi!
Deşi am lucruri de care să mă bucur şi / sau cărora să le acord atenţie şi timp, simt că, dintre toate neliniştile mele, una mă apasă mai greu.
Mă gândesc foarte des la mirele meu. Oare îl voi întâlni? Mi-e teamă că încă nu sunt pe măsura calităţilor pe care mi-ar plăcea să le aibă.
Şi întrebarea se transformă din "există el?" în "când voi deveni vrednică eu?".
Aici mă întristez. Încerc să am încredere, îmi spun că toate-s rânduite de Sus, dar timpul trece, şi cu mine ce va fi?
Nu am întâlnit pe cineva pe care să-l plac cu adevărat, fără de care să nu pot trăi.
Oare se va întâmpla asta? Oare trebuie să se întâmple aşa sau altfel de cum mă aştept?
...cum e iubirea?
Mi-e frică să mă grăbesc şi în acelaşi timp mi-e frică să nu ratez întâlnirea cu el.
Ştiu că răspunsul la toate îl găsesc la şi în Dumnezeu şi ştiu că El e Cel pe Care ar trebui să îmi doresc să-L întâlnesc mai întâi.
Vă mulţumesc pentru timp şi pentru răbdarea de a linişti un suflet. Să vă dea Domnul putere să continuaţi activităţile minunate!
A.