Hm! Maică!

Nu m-am gândit că e frica de efemer, de trecător...
Dar ar trebui să mor de bucurie pentru că Dumnezeu nu e ceva trecător, efemer, temporar.
Da, Maică, avem un Dumnezeu Căruia "parcă" nu i-a scăpat nimic. :d
Da? Aș muri aşa?
De asta există o astfel de iubire din partea lui Dumnezeu? Am muri în și de nesimţire?
Hmm, m-aţi pus pe gânduri!
Mă întreb de ce oare mor în nesimţire dacă ar fi cineva care să determine să îmi dispară mie frica, cineva cu organism?!?!
Oare de asta Dumnezeu ne iubeşte, sau oferă o astfel de iubire?
Mă întreb care e diferenţa între o iubire de om, care mă face să nu mai am frica de abandon, și iubirea Lui Dumnezeu.
Ştiu, Maică, compar infinitul cu finitul, dar... caut elementele cheie, ca să realizeze și cu celula mea de om nătâng.
La modul cel mai serios, m-aţi pus la meditaţie!
Dacă găsesc răspunsul vă zic, momentan aştept cu bucurie răspunsul...
Ştiu că urmează să îl primesc... Să primesc bumerangul :)
Iubesc, cum pot, și eu!
Acum, iată ce am găsit:
Cred că la iubirea pământească m-aș iubi mult în partea trupească, Poate și de asta Dumnezeu nu permite decât să îl avem în noi, și nu CU noi.
Și apoi, mai cred că e și nevoie spirituală multă, că doar nu trăim cu Celula, ci cu Inima.
Adică nevoia Omului e să simtă iubirea, nu materializată, nu în bancnote, nu în corpuri, și modele.
Eh, vorbe, Maică, că sunt pe dinafară!
Și încerc să întrezăresc ceva.
Apoi, eu una, sunt ca la mate aici, de unde punând pe hârtie înţeleg și realizez pentru că așa am datele și ipotezele în față și nu se pierd prin sinapsele mele fricoase.
Gândind mai departe, acum mă uit la nesimţire.
Nesimţire înseamnă să devin un element rece, dur, pentru că... aș avea iubirea pământească!
Staţi!
Să iau pe cineva, care mă face să nu mai am această frică. Și atunci cum m-aș simţi?
Păi, m-aș simţi în centrul atenţiei, m-aș simţi buricul pământului, m-aș simţi elementul central, m-aș simţi chiar venerată, pentru că frica mea cumva... la mine e și faptul că mă simt fără valoare. Aşa dacă mi-ar fi cineva "total" devotat înseamnă că eu l-aș manipula cumva, l-aș avea bătând din palme, și el ar veni, atunci când mie mi-ar fi frică! De asta nu a lăsat la nivel uman, pentru că... ştia că am muri de nesimţire, și în nesimţire.
Vai, Maica, ce inventar!!?!?!?!?
Și în inventar văd ce aţi zis: nesimţire.
Înainte să iau aşa gândurile, mă întrebam de ce nesimţire, pentru că mă gândisem la definiţia corectă "să nu mai am sentimente, să fiu rece, să nu mai am sensibilitate".
Și încercând să mă pun fără frica asta, om fiind care determină să dispară frica asta...
Da, Maică, aș muri în nesimţire!
A, de asta a "lăsat aşa iubirea" Dumnezeu!
"Bine gândit!" "Cu cap!"
Maică, acuma sunt... cumva cu polii răsuciţi. Tre' să mă dezmeticesc din ce mi-am dat seama, pentru că mă simt ca atunci când am realizat că iubirea necondiţionată e durere. Înainte mi se părea ceva pufos iubirea… Dar se pare că Iubirea este maturitate, responsabilitate, fineţe, gingăşie, nicidecum supunere, subjugare, victimizare și... gama iubirilor născute de Lav.
Oh, Maică!
Mă simt... liberă!
Acum are un sens și pentru mine! :))
De asta Dumnezeu a făcut "iubirea" aşa! De asta nu a lăsat la nivel uman, pentru că... ştia că am muri de nesimţire, și în nesimţire!
Aşa Iubirea Lui e... infinită, nu se subjugă, nu se chinuie să existe!
Iubirea Lui și a Măicuţei Domnului sunt... ...există, le simţi în aer, le respiri, cine crede...!
Priceput și fata cum e și cu iubirea asta!

Ufff...

Lav da o îmbrăţişare mare cu dor!