Și când vedem cât de răi suntem, cum mai putem fi bucuroși? [1]
Dragă Măicuţă,
Și când vedem cât de răi suntem, cum mai putem fi bucuroşi? Am fost atât de mândră și proastă (că prostul nu-i prost destul până nu-i mândru) să cred că pot avea măcar o fărâmă din ce simt aşa, prin puterile mele! Mi-am bătut joc de ce-am primit, am refuzat cu mândria “că nu merit” ca și cum aș putea merita într-adevăr vreodată ceva. Mi-am permis să-L judec pe Dumnezeu, că nu se pricepe la rugăciuni, că nu ştie ce ar trebui să-L rugăm noi. A fost suficient doar să-mi spună: “bine, dacă tu zici că pe toate le-ai făcut din copilăria ta, atunci un singur lucru mai ai de făcut: vinde averea ta, împarte-o săracilor, apoi vino de-mi urmează Mie!”
Și toată înfumurarea mea, toate aerele mele de ştiutoare s-au făcut ţărână. Și întristat e sufletul meu că are dreptate. Că eu sunt într-adevăr, vrednică de osândă, căci cum ar putea fi cineva care nu se poate lepăda de averile sale, care oricum nu sunt de la el. Că ce am eu, să nu-mi fie dăruit de la Domnul? De la Însăşi Viaţa, care e cea mai frumoasă din câte cunosc, la cei pe care mi i-a trimis și la cei care mă iubesc? Sunt bogată, Măicuţă, iar bogăţia mea e viaţa asta a mea, plină de tot ce-și poate dori omul. Iar eu încă mai ezit. Încă mai vreau să mă târguiesc cu El, în loc să alerg, bucuroasă că mă caută.
Aș vrea să pot spune „facă-se voia Ta!” și să nu mă mai intereseze. Nu poţi fi bucuros decât când spui „facă-se voia Ta!”. Atunci eşti liber.
… Iar eu încă mă mai joc în curte. Încă nu-mi dau seama cât sunt de binecuvântată. Încă sunt adolescentă care-și permite să fie răzvrătită. Care-și permite să fie nemulţumitoare și nerecunoscătoare.
Rugaţi-vă pentru mine, să-mi vin în fire, să nu-L mai refuz o dată. Să-I pot spune „Facă-se voia Ta”, o dată pentru totdeauna.
Nu mă întrebaţi, că nu-mi aduc aminte când a fost data trecută. Ştiu doar că-mi era bine. Și am fost întrebată. Și am zis: „încă nu!”
Iertaţi-mă
Cr.