Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă pe mine păcătoasa.

Astăzi am mai citit din postările de pe site-ul dumneavoastră. Și am realizat că nimic din ce vă voi spune nu mai poate surprinde. Și cu toate astea îmi cer iertare pentru că în loc de bucurie o să mai treceți prin încă un iad. Dar știu că va avea Domnul grijă de dumneavoastră. Și mai știu că nu voi vorbi omului care sunteți și voi vorbi Dumnezeului de care am atâta nevoie.

Viața mea:

Nu mi-am trăit niciodată viața din perspectiva aceasta, a iertării. Toată viața în schimb am fost un cumul de gânduri care reveneau obsesiv în mintea mea. Și aceste gânduri erau rezultatul unor evenimente care s-au întâmplat în viața mea.
Mama zicea că am fost un copil dorit. A făcut doi ani tratament ca să mă aibă. Și mi-a mai zis că tare greu am ieșit pe lumea asta. Numai că se așteptau să aibă un băiat, pe care trebuia să-l cheme Denis. După ce m-am născut se pare că tata a uitat efortul pe care l-a depus în acești doi ani și nici măcar numele nu a vrut să mi-l mai dea. La insistențele mamei mă cheamă totuși ca pe tata și nu ca pe mama. Și mama și tata mai fuseseră căsătoriți înainte (de fapt tata nici nu a divorțat vreodată de nevasta lui) și așa mai am doi frați din mama și doi frați din tata.
Cu relația lor evident că părinții lor nu au fost de acord și de atunci pe mine m-a chemat „fata lu' D prostul. Bunicii nici nu au vrut să mă vadă și timp de un an de zile s-au perindat pe la ușa mamei toate neamurile cu câte o persoană dornică să mă înfieze. Se pare că eu, rezultatul prostiei lor pe care au numit-o dragoste, eram piedică în calea fericirii atâtor oameni. Am rămas totuși la mama. Între timp tata a mai făcut și pușcărie, vreo doi ani...
Când s-a întors tata din pușcărie mama zice că s-a întors alt om. Eu nu-l știu decât de alcoolic. Ea zice că nu era așa. Și de aici începe coșmarul. Nu țin minte în copilăria mea să fii avut vreun moment de liniște. Bătăi, scandaluri. Mama avea o vorbă: ziua tata era înger, noaptea demon. Și pe bună dreptate. Atât de urât se manifesta. Eu, copilul dorit, am dispărut din orizontul lor, pentru că în curând și mama devenise ca tata. Mi-au văzut ochii și mi-au auzit urechile lucruri atât de urâte...
Eu începusem să cresc, dar nu mai contam. De fapt pentru mama am devenit un sac de descărcat nervii. Mă bătea pentru orice și mă scotea afară în pielea goală. În fața blocului. O dată m-a scos pentru că am vrut să-mi împletesc părul codițe. Toată copilăria mea am avut urme de la paleta de bătut covoare pe mine. Mai devenisem și poster, le mai arăta și la vecini ce mamă exemplu este ea.
De veneam de la joacă și îi spuneam: uite ce mi-a făcut ăla, mai primeam o porție de bătaie, că ce am căutat acolo. Nici nu mai plângeam când mă bătea, cântam tricolorul. De regulă fugeam când mă bătea. Și într-o zi n-am mai fugit. Știți ce mi-a zis: fugi, nu mai sta proasto! Iară eu n-am fugit. Am stat și dădea și am stat (a avut cea mai cruntă privire și cea mai goală, și cea mai furioasă) și s-a oprit. A fost ultima oara când m-a bătut. Violența ei însă nu a încetat și-a schimbat numai orientarea. A început să se dea cu capul de pereți...
Oricum și eu mă sălbăticisem rău de tot. Au avut însă grijă vecinii de mine, mai ales vecinul meu V care avea vreo 16 ani și mă mai lua pe la el pe acasă și mai vedeam ce nu ar trebui să văd.
Scandalurile cu tata continuau. Imaginați-vă, doi nebuni luându-se la harță. S-a terminat și asta nu știu cum: nu mai era tata!!!
Tata a plecat la fosta nevastă cu care și acum e împreună. Peste el am pus un „zero” imens!
Pe mama am iubit-o, totuși, când eram mică. Când începea scandalul acasă ne lua pe noi, copiii, și fugea cu noi. Așa aș fi vrut și eu să-i găsesc un loc unde s-o ascund!
Dar apoi am fugit! Toată viața mea am fugit. Am fugit de ai mei cât m-au ținut picioarele. Cât mai departe de ei. Pe nici unul nu-i mai voiam. M-am ascuns de ei cât am putut. Când am început facultatea credeam că dacă le spun se năruie totul. Din tot sufletul meu am crezut că tot ce se atinge de familia mea se duce pe apa sâmbătei. Credeam că cu cât știu mai puține cu atât mai bine... Spovedesc gândul aceasta acum: nu am vrut să-i las să se bucure de mine. Am crezut că nimic din ce am nu se datorează lor. Am vrut să reușesc fără ei...

Acum doi ani mama mea a murit. Cred că de două ori în viața mea am simțit pentru ea așa sentimente de milă, dragoste, sau cel puțin de două ori m-au marcat încât le și țin minte. Și ambele au fost când i-am văzut neputința. În 2006 s-a îmbolnăvit greu. Sora mea tocmai fusese la ea într-o duminică iar luni a luat-o salvarea. Și marți am ajuns și eu la ea; când i-am văzut privirea neputincioasă chiar am iubit-o. Mi-a zis: „De ce ai venit mamă, nu trebuia să vii”. Am stat cu ea. De atunci am început s-o iubesc pentru că era singură și neputincioasă. S-a îmbolnăvit tot din cauza băuturii.
Și a doua oară, cu o săptămână înainte să moară: era din ce în ce mai neputincioasă și stăteam lângă ea în pat și parcă simțeam așa că o să moară. Și m-am rugat că dacă e să moară să nu ajungă în iad.
Ce nu pot să-mi iert e că am iubit-o atunci fără duioșie, am încercat să fiu voința ei. Da, așa cu forța. Ea făcuse infarct cerebral și nu mai judeca limpede. Și eu credeam că nu vrea să se facă bine dar ea nu putea. Și o certam. Și eu și sora mea.
Relația mea cu mama e ceva ce nu pot să schimb... Dar cred că merită și mama mea un pic de bucurie. Față de omul ăsta care a fost mama mea nimeni nu și-a arătat duioșia și dragostea. Niciodată. Nici noi, copiii ei.

Cam asta este. Asta a fost copilăria mea!

De aici o să vă zic ce am făcut eu, Denisa: Întâi de toate la 16 ani m-am îndrăgostit. Am fost cu băiatul ăsta cinci ani. La 18 ani am rămas însărcinată. A vrut să mă ia de soție, dar i-am zis că-i nebun că nu-mi trebuie așa ceva. Și am avortat. Am plâns eu o săptămână dar am uitat repede. Și n-a fost singurul băiat pe care l-am cunoscut. Intrasem la facultate, el plecase în străinătate să lucreze. Și în doi ani numai prostii am făcut. Am băut, am furat și bani de acasă, m-am apucat de fumat.
La 21 de ani ne-am despărțit.
Între timp s-a întâmplat minunea: l-am cunoscut pe Dumnezeu, în cel mai autentic mod posibil S-a dăruit mie. Cineva mi-a dat o Biblie și eu am devorat-o. Citeam și citeam și am avut o minte atât de receptivă. A venit și pocăința. Mergeam pe stradă și plângeam. Așa de străpuns a fost sufletul meu.
Până atunci Îl percepusem pe Dumnezeu ca pe un bătrânel care avea și El ceva treabă acolo în cer. Acum mă bucuram pentru că răspundea la gândurile mele, nu la rugăciuni, că nu știam eu să mă rog atunci.
Nu mai aveam prieteni, mă lăsasem de țigări, nu mai beam, nu mai ieșeam în oraș. Și am început să caut și eu oameni care credeau. Și am ajuns la adventiști. Greșeală mare. În trei luni m-am botezat și mi-am ridicat lumea în cap. Mama m-a și dat afară din casă, sora mea a fost cea mai dură, atunci m-a lăsat și prietenul meu. Facultatea o ratasem, nu m-am mai dus la examene. Nimeni, dar nimeni, dintre foștii cunoscuți n-a mai vorbit cu mine. Eram ferm convinsă că fac bine și știți ce-mi întreținea convingerea asta? Revolta lor.
Asta a fost în vacanța de vară. Și bucuria aceasta, în Domnul, nu a durat decât șase luni. În toamnă am început școala, alta. Evident că nu le-am spus alor mei. Și m-am pus pe învățat. Am terminat facultatea asta. Ai mei au aflat abia în anul cinci, înainte de licență. Am lucrat în facultate.
Prin anul trei de facultate parcă intrase iarăși în normal relația mea cu ai mei. Și asta pentru că sora mea, ateu convins, a avut o revelație. Și a început să meargă la biserică.
ȘI M-A DUS ȘI PE MINE. ȘI AM MERS PENTRU CĂ NU-MI VENEA SĂ CRED OCHILOR CE VĂD.
Și am mai mers pentru că mai făcusem o alegere proastă. Am cunoscut un om bun, cel mai blând om pe care l-am văzut vreodată. Și l-am iubit. Dar era o femeie. Și am iubit-o așa cum nu trebuie. Și deosebirea față de celelalte păcate a fost că eu am zis: o vreau pe ea și nu pe Tine Doamne.
Aveam în mine conștiința păcatului și am ales totuși păcatul. Și m-am așteptat să mă pedepsească Domnul. Și m-a pedepsit, dar altfel decât mă așteptam eu: m-a lăsat să trăiesc în păcatul meu! Și atunci am simțit că mor. Și nu vorbesc la modul figurat. Am trăit moartea în Domnul.
Dar iară S-a îndurat când nu mă așteptam, când nu-L doream. Trăiam așa într-o autosuficiență și ajunsesem să cred că ea și eu suntem de ajuns. Chiar eram.
Am ajuns totuși, prin sora mea, la o mânăstire. Și am cunoscut un om care azi mi-e duhovnic.
Am mers la el mult timp până să mă spovedesc. Și într-o zi m-am spovedit. I-am zis. În aceeași zi mi-a făcut și Mirungerea. Harul Domnului l-am văzut la omul acesta și Harul acesta m-a schimbat. Nici nu puteam să vorbesc în prezența lui: plângeam, plângeam.
După Spovedanie nimic n-a mai fost cum era cu prietena mea. Eram atât de moartă încât îi ziceam părintelui că eu mă pot spovedi, dar că mă voi duce acasă și tot asta o să fac. Ceea ce am și făcut. Dar am aflat ceva: Sfintele Taine. Prima Spovedanie din viața mea, prima Împărtășire cu Sfintele Taine după care și acum tânjește sufletul meu, pentru că nu am mai avut parte de ele. În schimb am avut parte de durere. Mă durea sufletul până la disperare. Relația cu prietena mea a continuat încă doi ani; nu mă puteam rupe. Dar, apoi, s-a terminat și fiecare a luat-o pe drumul ei.
Acum mă rog Domnului să mă primească iarăși la El. Să nu mă lase așa. La Pilat m-am gândit zilele astea. La întrebarea pe care i-a pus-o Domnului: Ce este adevărul?, și la faptul că dacă ar fi ascultat cuvântul Lui s-ar fi mântuit. Dar s-a întors cu spatele și a plecat.
Eu nu vreau să mor fără Dumnezeu. Mi-e atât de groază de lucrul acesta. Dar nici nu pot fi cu El, pentru că am ratat tot ce se putea rata în relația mea cu Domnul. Am în mine atât: speranța! E singurul lucru care mă mai face cât de cât umană în mizeria asta pe care am trăit-o.
Asta sunt eu, Denisa!