Fiu risipitor astăzi este cel ce trăiește „pe sărite“. Ce ar însemna aceasta concret, în viața noastră? Pe latura dragostei, înseamnă să ai răbdare, să nu forțezi pe nimeni pentru a se decide între amiciție și dragoste, să nu te „agăți“ de persoana pe care o crezi tu potrivită și să pierzi șansele vieții. Înseamnă, de asemenea, să nu cazi în păcate sexuale solitare, din lipsă de răbdare că nu întâlnești omul potrivit (sau nici măcar unul nepotrivit) pentru a-ți întemeia o familie, luând-o cumva înaintea proniei divine, dar nici să faci dragoste cu o persoană pe care o iubești, „sărind“ și de această dată peste rânduiala Bisericii. Omul risipitor își dorește relația înaintea relației propriu-zise.
Pe latura profesională – ca student, să nu faci proiecte și lucrări doar pentru a le face și a „scăpa“, alegându-ți o temă care nu îți spune nimic sau să citezi surse pe care nu le-ai consultat efectiv, pentru a impresiona și a „sări“ și peste acest moment. De asemenea, înseamnă să lucrezi organizat, să fii onest în citarea surselor, dar nu scrupulos. Nu „sări“ peste lecții, învățând limbi străine sau muzică după ureche, pentru că nu vei ști nimic fundamental și serios.
Ca angajat, de asemenea, nu poți cere să nu ți se aplice anumite reguli, ca și când nu ai mai avea nevoie de ele, chiar dacă efectiv, nu ai nevoie de ele, pentru că acest aspect va dezvolta mândria și va accentua caracterul risipitor. Iar „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii“ (I Corinteni 14, 33). În acest spirit, Sfântul Isaac Sirul îi îndemna pe monahi: „Să nu te arăți ca unul care nu vrea să se supună regulii, pentru ca nu cumva de aici să te atace demonul mândriei, ca și cum ai crede că nu mai ai nevoie de așa ceva, și încetul cu încetul să nu sfârșești într-o nepăsare pe care ai stârnit-o tu însuți“ (Cuvinte către singuratici despre viața duhului, taine dumnezeiești, pronie și judecată, Partea a II-a, p. 324). În propria cameră, dezordinea indică aceeași tendință de a „sări“ peste ceea ce pare neimportant, iar aceasta se va resimți ulterior. Până reușești să îți biruiești patima aceasta, poți valorifica dezordinea punând-o în relație cu haosul pasiunilor din sufletul tău și să te smerești văzând în afară, ca într-o oglindă, imaginea inimii tale.
Chiar și în relația cu Dumnezeu, acest caracter va aștepta minuni, aici și acum, nu va ști să persevereze cu pași mici, dar reali, având așteptări uriașe atât de la Dumnezeu, cât și de la el însuși și de la semenii săi. De aceea, va fi mai mult un perfecționist, adică un om care își amână treburile indefinit. Sau, altfel, le lasă pe toate pe ultima sută de metri, rezultatul fiind cu mult sub ce ar fi putut realiza printr-o muncă sistematică și susținută. De unde, o frustrare generală și situarea la distanță egală față de toate, în așteptarea morții, ca pasiune unilaterală a vieții.
Regăsim această mentalitate a risipitorului și la echipele noastre de sport, în jocul la trecerea timpului sau la tragere de timp, strategie greșită, soldată, cel mai adesea, cu o victorie în extremis a adversarului, care a știut să valorifice minutul. Deși tot ceea ce avem este clipa de față, noi o „sărim“, proiectându-ne dorințele în viitorul care încă nu există și, astfel, ratăm prezentul.
Omul risipitor este complexat și lipsit de încredere în sine, pentru că nu se cunoaște profund, nu știe bine cine este și ce vrea. Este tipul veșnicului nehotărât, ce cântărește permanent între căsătorie și monahism, atras de monahism, de teama că oamenii îl vor respinge și de frică, pentru că ar suferi prea tare iubind, ca urmare a geloziei și posesivității pe care și le cunoaște. Este omul care fuge de căsătorie, în numele superiorității vieții călugărești, dar, în profunzime, tânjește după un super model evlavios. Astfel, risipitorul își trăiește viața în tonalitatea răzgândirii, a omului sucit, care speră, în taină, că moartea îi va curma incertitudinile și neîmplinirile. Pentru el, a trăi este un chin, o povară, o datorie. Omul risipitor își trăiește viața fără bucurie, ca pe un serviciu pentru care se dorește plătit. Ca și când ar trebui să fie răsplătit de Dumnezeu pentru simplul fapt că nu își curmă zilele.
Omul risipitor nu crede din inimă și se minte pe sine. El nu va ține pravila de rugăciune, va „sări“ peste rugăciunile începătoare, ca și când nu are nevoie să înceapă și el ca ceilalți, se va ruga după ureche, poate chiar va plânge, dar nu se va îndrepta. Probabil că va avea și anumite preocupări filosofice și literare, care se înscriu în linia evitării prezentului, a realității, se va pierde în jocul nuanțărilor infinite, evitând să întrevadă adevărul vieții sale, anume că n-are nici o viață. Risipitorul este totuși numit „fiu“ în Evanghelie, pentru că la Dumnezeu nu există oameni de prisos.
Constantin GHIŢĂ
SURSA: Ziarul Lumina
