Pentru început ne vom ocupa de imaginile false ale lui Dumnezeu existente în subconştientul contemporanilor noştri, imagini frecvent întâlnite de către psihologi, psihoterapeuţi şi preoţi în activitatea lor. Pe lângă „dumnezeul pedepsitor”, şi „dumnezeul morţii”, sunt des întâlnite imaginile unui „dumnezeu contabil” şi ale unui „dumnezeu al eficienţei” (care pretinde eficienţă). Au fost de asemenea întâlnite imaginile unui „dumnezeu înşelător”, „dumnezeu tiran” sau dumnezeu „dispreţuitor de oameni”. Toate aceste imagini sunt corelate celei de „Dumnezeu aspru judecător” care pune permanent la încercare oamenii, îi pedepseşte pentru păcatele lor prin tot felul de suferinţe pe acest pământ, iar pentru lumea de dincolo conturează perspectiva unei veşnice osânde.

 

Configurarea în mintea multora a imaginii unui Dumnezeu care pedepseşte în mod răzbunător este imputabilă unei doctrine a mântuirii patronată de logica dreptăţii punitive. „Ordinea tulburată de om prin revolta lui păcătoasă împotriva lui Dumnezeu poate fi restabilită numai graţie unei pedepse corespunzătoare”. În logica păcat-pedeapsă a doctrinei „satisfacţiei” din teologia romano-catolică – de exemplu – pedepsirea devine modul de restabilire a ordinii ontologice, prin intermediul căreia fiecăruia îi vine dat ceea ce merită. 

 

Această idee despre Dumnezeu, specifică soteriologiei catolice, a fost însuşită de cultura occidentală secularizată. Doctrina „satisfacţiei” este complet străină de soteriologia ortodoxă. În Ortodoxie tronează imaginea unui Dumnezeu definit de părintele Siluan Athonitul drept „iubirea care nu ne poate refuza nimic”. Cu toate acestea, imaginea unui Dumnezeu pedepsitor a pătruns şi în spaţiul ortodox, odată cu însuşirea de acesta a culturii occidentale secularizate. Presiunea acestui tip de cultură asupra celei locale, est-europene a fost atât de puternică încât a ieşit biruitoare asupra vechii culturi orientale în care trona o imagine despre un Dumnezeu „iubire” dezinteresată faţă de oameni. 

 

În teologia romano-catolică contemporană este însă în act o schimbare fundamentală în paradigmele doctrinei mântuirii.

 Actualmente soteriologia romano-catolică nu se mai fundamentează pe o „dreptate” divină pedepsitoare şi răzbunătoare, ci este orientată spre iubirea transformatoare, transfiguratoare şi  creatoare a lui Dumnezeu faţă de întreaga creaţie. Pentru că Iisus Hristos a experimentat iubirea Tatălui până la moarte, El îi cheamă pe toţi oamenii să iasă din spirala răzbunării, invitându-i să intre în „Împărăţia” în care este suverană iubirea.

 

Iubirea autentică nu ia în considerare principiul echivalenţei sau al compensaţiei („Dau pentru ca să primesc în schimb”). Iubirea divină nu este în mod simplu remunerativă, ci îl primeşte şi îl acceptă pe om aşa cum el este. Dumnezeu va acţiona în virtutea iubirii sale infinite chiar şi la judecata finală şi nu va ţine cont – pedepsind sau răsplătind – doar de un trecut pietrificat în clipa morţii în mod ireversibil. El va purifica pe oameni prin revelarea misterului său intim, prin invitarea tuturor de a participa la iubirea sa divină.

 

Nu arareori situaţiile dificile, bolile, moartea, handicapul, crizele de orice fel din viaţă sunt percepute şi interpretate de unii oameni ca fiind efecte ale „dreptăţii punitive sau răzbunătoare” a lui Dumnezeu. Când experienţele negative sunt înţelese şi interpretate în lumina Dumnezeului-iubire, omul se poate întreba: Ce pot învăţa din această experienţă traumatică din viaţa mea? Ce mesaj pot să trag din aceasta? Sub acest aspect, „dreptatea necruţătoare” a lui Dumnezeu poate conţine în sine un ajutor considerabil pentru a continua cu avânt drumul spre o
„viaţă abundentă”.

 

Trebuie deci să luăm în considerare toate aspectele vieţii noastre, chiar şi cele negative, în lumina imaginii globale a lui Dumnezeu ce se desprinde din revelaţia lui Dumnezeu. Citind cu atenţie Sfânta Scriptură, nu ne este greu să desprindem din Vechiul Testament o imagine despre un Dumnezeu Tată aspru, agresiv şi violent, care pretinde evreilor să treacă prin ascuţişul săbiei pe toţi locuitorii pământului Canaan, închinători la idoli.  Pe de altă parte însă, această imagine trebuie s-o corelăm celei neotestamentare, conturate de Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a spus „ultimul cuvânt” privitor la adevărata identitate a lui Dumnezeu Tatăl. 

 

Imaginile demonice ale lui Dumnezeu se realizează şi se stabilizează atunci când – în mod absolut inconştient – sunt absolutizate emoţional anumite interpretări ale lui Dumnezeu, astfel încât una dintre acestea ajunge să domine un individ, fără să mai fie niciodată relativizată, integrată sau deschisă spre realitatea complexă şi globală a autenticului Dumnezeu, Care este un Dumnezeu al vieţii şi al iubirii. Ceea ce se experimentează în situaţiile dificile din viaţa unui om este interpretat mai mult în baza sentimentului decât al raţiunii. 

 

Menţionăm acum că imaginea despre Dumnezeu poate fi rezultatul unei experienţe emotive, sau o simplă achiziţie intelectuală. Prin educaţie religioasă, omul poate dobândi cunoştinţe despre Dumnezeu, ajungând să cunoască multe lucruri despre El, dar aceasta nu este o cunoaştere reală a Sa, întrucât constituie o simplă „instrucţie” teoretică. Adevărata imagine despre Dumnezeu este cea dobândită în urma unei experienţe emotive, adică a unor trăiri duhovniceşti. Chiar dacă un om, din punct de vedere teoretic, acceptă şi mărturiseşte că Dumnezeu este bun, drept, sfânt, iubitor, este posibil ca el să nu „creadă” realmente acest lucru, întrucât mărturisirea lui nu este rezultatul unei experienţe interioare, duhovniceşti. În acest caz, în momentul în care omul se va confrunta cu o criză profundă în viaţă, imaginea teoretică despre un Dumnezeu „bun” se va dizolva rapid, se va zgudui din temelii, iar el va rămâne cu imaginea despre Dumnezeu dobândită în trecut, în copilărie, în urma unor experienţe emotiv-sentimentale. Omul este minte şi inimă, raţiune şi sentiment, şi acestea amândouă au câte un cuvânt greu de spus în conturarea imaginii despre Dumnezeu a unui individ. 

 

Cu facilitate se uită adeseori că diferitele imagini ale lui Dumnezeu sunt doar nişte bucăţi din imensul şi grandiosul mozaic/icoană reprezentându-l pe Dumnezeu, mozaic destinat să rămână pentru totdeauna incomplet, întrucât însăşi existenţa veşnică a omului este un spaţiu de continuă revelare a lui Dumnezeu omului, niciodată neajungându-se ca omul, fiinţă creată, să cunoască exhaustiv Fiinţa necreată. 

 

 

Imaginea demonică a lui „Dumnezeu care judecă şi pedepseşte”, stăpâneşte din păcate în minţile şi simţirile multora. Este judecătorul ameninţător pe care psihanalistul T. Moser în volumul său „Intoxicarea cu Dumnezeu” îl descrie astfel: „Noi trebuie să ne temem dar şi  să-l iubim pe Dumnezeu”.

 

O şi mai agresivă imagine negativă despre Dumnezeu avem atunci când el este experimentat ca un Dumnezeu arbitrar, un despot care înainte de toate este imprevizibil,  condamnând fără motiv tot astfel cum oferă în mod arbitrar şi clemenţa sa. Omul este deci la dispoziţia sa. Persoanele în această situaţie reuşesc cu mare dificultate să se perceapă ca destinatari ai promisiunilor biblice ale lui Dumnezeu şi de aceea au mare nevoie de siguranţe şi certitudini rituale, cu care să poată să-l manipuleze pe Dumnezeul cel capricios. În această situaţie, postul, rugăciunea, participarea la slujbe, constituie „tehnici” de manipulare a divinului.

 

Situaţia devine mai dificilă când persoanele persecutate de această imagine negativă a lui Dumnezeu se refugiază în aşa-zisa asceză negativă. În radicala lor neîncredere faţă de Judecătorul cel nemilos ce nu cunoaşte îndurarea, ce vrea să umilească păcătosul şi să-l facă să plătească pentru păcatele sale, acest tip de persoane se pedepsesc pe ele însele, gândind că astfel plătesc cu anticipaţie preţul cerut; o fac pentru a putea continua să trăiască, pentru a evita loviturile lui dureroase şi pedepsele sale crâncene: „Rămâi în angoasele şi depresiile tale, perseverează în ele, nu te îngriji de cauzele lor. În faţa tronului ceresc acestea vor conta ca pedeapsă deja realizată, vor fi trecute în contul iertării tale”. 

 

O altă modalitate pentru a se sustrage severului şi periculosului Dumnezeu judecător este acela de a lua distanţele faţă de El. Dumnezeu este considerat de acest tip de persoane un bătrân cu barba albă, care nu este cazul să fie luat în serios. El a creat lumea, dar nu se mai îngrijeşte de lume, ci a abandonat-o în voia pierdută a destinului. Nu demonstrează nici un fel de atenţie nici faţă de oameni, nici faţă de mersul societăţii, astfel încât devine justificată o stare de totală suspiciune: „Să ai încredere doar în tine însuţi, dacă nu vrei să ajungi să te simţi înşelat şi abandonat!”

 

O altă variantă a lui Dumnezeu este „Dumnezeul Tată sever şi omnipotent”, care dispune după bunul său plac de fiii săi, în faţa căreia omul poate doar să manifeste obedienţă. Spirala distructivă a auto-pedepsirii şi a refuzului vieţii va putea fi înfrântă numai în momentul în care unilaterala imagine a lui Dumnezeu cel crud care judecă va fi demascată ca demonică şi substituită cu imaginile pozitive ale lui Dumnezeu din revelaţia biblică. Mântuitorul relevă un tată milostiv care se grăbeşte la întâlnirea cu fiul cel risipitor. Condiţie deci pentru vindecare şi mântuire este credinţa că Dumnezeu vrea să vindece viaţa omului în ciuda tuturor deficienţelor şi imperfecţiunilor, şi-i iartă greşelile astfel ca el să poată reîncepe o nouă viaţă. omul trebuie să se predea cu întreaga sa viaţă în mâinile Sale. În măsura în care, prin intermediul credinţei, aceasta devine realitate, se va simţi eliberat şi nu va mai avea nevoie să oscileze între auto-reproşuri distructive şi pretenţii morale excesive.