Neprețuită Maică,
Ultimul răspuns al sfinției voastre a adus în sufletul meu neașteptată bucurie. Și lumină. Nu știu cum aș putea mulțumi mai întâi lui Dumnezeu că lucrează atât de frumos chiar și cu un suflet ca al meu, și mă așteaptă cu atâta răbdare, și dă dovadă de atâta dibăcie în a mă aduce pe calea cea bună. Apoi sfinției voastre, că prin dumneavoastră a lucrat acestea.
Ideea de liturghie pe care ar putea-o face orice credincios (din sesiunea a opta) m-a uimit și m-a umplut de îndatorată și salvatoare bucurie. Dacă am regretat pentru ceva timp că nu sunt băiat, a fost pentru că nu pot liturghisi. Mai auzisem de preoția universală (care încă nu mi-e clar ce e) dar, felul în care sfinția voastră vorbiți de liturghisire, mă face să mă gândesc la asta. Sunt îndatorată că putem avea și noi șansa asta. Ma mir câte instrumente avem de mântuire. Și nu știu de ce simt și responsabilitate pentru aceste șanse. Și onoare, devreme ce Dumnezeu vrea să colaboreze cu noi și așa.
Să oferim toate lucrurile noastre Domnului spre a le schimba, punându-Și și pecetea Sa pe ele, ușurează enorm poverile noastre, dă deschidere nemăsurată existenței noastre limitate, cu perspectiva miracolul ființării umane în amplitudini dumnezeiești. Toate lucrurile vor deveni mai ușoare și greșelile poate că se vor împuțina. Iar dacă Dumnezeu vede că e primit, mai vine și cu daruri. E uimitor.
Mi se pare șansa existenței mele: ca Dumnezeu să vină și să participe la ea.
Magda