Maică, oare pot să vă spun ce simt acum? Ca să nu îmi fugă gândul.
Simt că... acolo în Biblie unde scrie că cine nu iubește pe aproapele nu iubește pe Dumnezeu, sau unde scrie la judecata cea de apoi că Dumnezeu Mântuitorul desparte oamenii în două cete, cea care și-a ajutat/iubit aproapele, și cea care nu… Aceste secvențe parcă le văd acum cu alți ochi. Mi-a venit un gând... care parcă zice că de fapt în acele pasaje Dumnezeu nu vrea să zică “Aa... gata... credeai că mă iubești? Că vii în rai? Dacă nu faci asta și asta, nu se poate!”. În perspectiva asta parcă iubirea venea ca o obligație, ca o constrângere, ca o poruncă. Parcă nu puteam răbda ca iubirea să fie... o constrângere. Și... gândul care mi-a venit a fost că de fapt Dumnezeu nu vrea să ne lase în eroare. Nu vrea să ne păcălim singuri, și ne dă o “măsură” a apropierii noastre față de El. Dacă noi ne dorim mult să ne apropiem de El, El știe că noi ne putem păcăli singuri și ne putem mândri cu o închipuită apropiere... cu o închipuită iubire. Și atunci, iubirea aproapelui vine ca un reper. Acest cuvânt mi se pare atât de important. Reper. Eu mă simt uneori fără repere. Un reper că te afli pe Cale. Pe drumul cel bun.
Maică, așa am simțit acum. După o oarecare tulburare pe care am simțit-o la citirea Evangheliei din duminica înfricoșătoarei judecăți. Simțeam un fel de... “Nu vă bag în rai dacă nu faceți cutare...!”. Și simțeam într-un fel că imaginea asta e veche, și că nu mai trebuie să fie, dar iată parcă răsărea iarăși, chiar din partea Bisericii. Și mă gândeam: trebuie să fie mai mult decât atât, sau văd eu cu ochi murdari... Și iată maică, parcă mi-a dat astăzi Dumnezeu ca o mică luminiță, un mic răspuns. Simt în mine acum expresia părintelui Rafail Noica cum că poruncile nu sunt ceva prin care Dumnezeu ne spune “Fă asta și asta, pentru că Eu sunt mai mare și tu ești mai mic”, ci sunt într-adevăr cuvinte de autoritate și de adevăr, autoritatea lor constând în faptul că reprezintă supremul Adevăr. Care ni se revelează nouă. Și simt asta.
Irina
Draga mea copilă, Irina
Mulțumesc mult pentru mesajul tău. Prin el m-ai primit în sufletul tău, în frământările tale și așa, pentru câteva secunde, viața ta a devenit, în mod conștient și simțit, viața mea. Și chiar te-am întâlnit în mine. Și eu cred că omul nu poate „răbda ca iubirea să fie constrângere”. Și când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă.
Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ...
Să ne întoarcem la iubire. După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.
Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.
Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.
Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi.
Cu rugăciune și dragoste,
Maica Siluana