Măicuță dragă, am greșit mult când am zis în ultima scrisoare că „s-a mai retras harul”. Nu e așa, slavă Domnului!!!
În continuare sunt înconjurată și umplută cu har (așa cum văd și simt eu), în continuare mi se întâmplă lucruri extraordinare, în continuare sunt purtată pe brațe, în continuare primesc ceea ce am nevoie sau îmi doresc în plan duhovnicesc (fie și cu un simplu gând, cum ar fi o brățară din biserică), și e extraordinar!
Parcă nu îmi vine să cred că pot primi atâta bucurie duhovnicească, parcă nu îmi vine să cred că plâng, la modul cel mai serios, de atâta bucurie!
Mă rog să le dea Dumnezeu așa bucurii și celor din familia mea, căci nu sunt mai vrednică decât ei cu nimic!
Mă rog să le dea Dumnezeu asemenea bucurii și tuturor celor din familia întru Domnul, de pe site!
Le am și pe celelalte, din viața de zi cu zi, din familie, plâng și din cauza lor, dar tot mai mult trage cântarul bucuriei și al plânsului în cealaltă direcție, și e extraordinar!
Bucuriile din ultimele zile au fost încununate cu cea de astăzi – o zi petrecută „sub nuc”, la mănăstirea de la Partoș, alături de un stareț de nota zece și oameni foarte faini, cu discuții extraordinare, cu un film extraordinar despre Împărtășanie, bineînțeles începând cu Liturghia și culminând cu sărutarea moaștelor Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, și bonus brățărica de care ziceam (pe care o așteptam de câteva săptămâni).
Iar discuțiile de care vorbeam au fost parcă menite să mă facă să Îi cer lui Dumnezeu să mă țină pe calea cea mai dreaptă spre El, fără să mă smintesc sau să o iau pe o cale prea abruptă (asta după ce săptămâna trecută auzisem o pildă în care unui călugăr ajuns la o mănăstire i s-a spus să înconjoare biserica în genunchi, ca să fie cuprins de evlavia și smerenia corespunzătoare, după care cineva l-a tras de mânecă și l-a oprit căci, de atâta mers în genunchi cu capul în jos, începuse să se îndepărteze de biserică).
Și în continuare Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că îmi dă atâtea bucurii și experiențe, zi de zi, și Îl rog să îmi lumineze și mintea și sufletul ca să le primesc pe toate așa cum se cuvine, să nu le răstălmăcesc, să nu le trunchiez, să nu le întinez prin gândul la necazurile mele (care au fost doar punctul de pornire), ci să le văd așa cum sunt în plinătatea lor – începutul vieții pentru mine!
Îți mulțumesc, Doamne, și Te rog dă asemenea bucurii tuturor celor care Te caută și Te doresc!
Ad.
Mulțumesc mult, Adriana mea!
Da, uneori harul se retrage din simțirea noastră ca să putem crește, să putem discerne și alege în libertate deplină ce cale vrem să urmăm. De multe ori însă harul e acolo, dar noi nu-l folosim pentru ce ne este el dat, ca să ne bucurăm de creșterea pe Cale, ci îl împingem spre rezolvarea problemelor din cotidianul conflictual. Domnul nu ne dă har ca să nu mai avem necazuri, ci ca să fim cu El în orice am întâmpina pe Cale.
Sunt tare bucuroasă că tu trăiești asta acum!
Lepădarea de lumea aceasta înseamnă pur și simplu trăirea în ea cu harul care nu e din ea și care nu schimbă lumea, ci pe om și omul schimbă lumea! Pe măsură ce omul devine lucrător al harului cu propria sa hărnicie și hotărâre, lumea din jurul lui se schimbă pentru că el este o părticică a acestei lumi și o și include ca microcosmos în el. Taină mare! Dar nu o putem cunoaște decât prin participare, prin trăire.
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana