De ce până acum, fiind în Biserică, și spovedindu-mă nu m-am „tămăduit”?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă Maică,

În seara asta m-am hotărât să vă scriu, în primul rând să vă multumesc că ați avut răbdare cu mine și pentru încrederea pe care ați avut-o în mine. În felul acesta m-ați făcut să am și eu încredere în mine.

Mă simt bine acum, însă cred că sunt momente în care nu știu ce să fac cu binele și îl arunc la gunoi, consider că încă nu sunt sătul de dureri, sau omul vechi mai dă târcoale?

Azi am simțit mai pregnant ca niciodată că durerile și necazurile sunt îngăduite de Domnul pentru binele și mântuirea noastră, altfel nu știu cine L-ar mai căuta.

Mă bucur mult că a trecut ceva vreme și nu mă mai cert, spun ce am de spus și nu mă mai simt vinovat de reacțiile negative ale celorlalți, deși sunt conștient că uneori aș vrea să fiu provocat. Cât de rău se poate strica omul, îl provoacă pe celălalt ca să-și spună cât e el de bun și ce rău e celălalt!

Asta făceam de multe ori cu soția, și apoi mă puteam gândi liniștit cât de bine ar fi fost de mă însuram cu alta etc. De aia sunt eu rău, că ea e rea. Mare prost! (îmi vine să râd)

Nu e ușor să iubești, dar e frumos. Cred că iubirea înseamnă în primul rând libertate, să-l lași pe cel de lângă tine să fie el însuși și să-l iubești așa.

Acum simt că sunt mai stăpân pe mine și asta îmi dă o liniște. Cred că îmi place încă să dețin controlul și nu-mi prea convine să-l pierd, simt că uneori soția vrea să mă provoace și mă rog să nu fiu nesimțit să o judec sau să o desconsider pentru asta, că știu ce greu e.

În privința părinților am simțit multă milă față de ei, mai ales față de tata care e ca un copil, săracul, nefericit, dar foarte sensibil, abia apuc să-l mai strâng în brațe. Îmi dau seama ce mândrie aveam în cap, că eu trebuie să ies din neamul meu că sunt mai bun... Acum îi îndrăgesc și-L rog pe Bunul Dumnezeu să-i miluiască.

Mai am totuși o durere, uneori mă întreb: tot tratamentul acesta nu mă face oare să mă împac de fapt cu situația și lucrurile să nu se schimbe în profunzime? Și mă mai întreb de ce până acum, fiind în Biserică, și spovedindu-mă nu m-am „tămăduit”?

Sărut mâna cea bună și caldă,

P. I.

Eu îți mulțumesc pentru onestitatea și hotărârea cu care ai lucrat și tot meritul îți aparține, dacă nu „socotim” ce a făcut Dumnezeu!

Încerc acum să-ți răspund la cele câteva frământări pe care mi le-ai arătat:

Spui că ”Mă simt bine acum, însă cred că sunt momente în care nu știu ce să fac cu binele și îl arunc la gunoi...”. Aici lucrurile se vor mai schimba pe măsură ce vei lucra în continuare pentru fixarea, pentru „întruparea”, adică transformarea în deprinderi a acestui nou mod de a fi și a privi realitatea. Încet, încet, vei descoperi că în această lume suntem pe Calea Care este Hristos și că asta înseamnă primirea bucuriei care vine prin cruce, prin asumarea suferinței. Binele nu ne vine de la lipsa de necazuri, care nu vor dispărea până la sfârșitul acestei lumi, ci de la Dumnezeu. Trăind cu Dumnezeu și făcând voia Lui suntem izbăviți, noi și cei din jurul nostru, doar de necazurile care își aveau cauza în noi, în felul nostru de a ne raporta la porunci și mai ales la cea a iubirii. Dar suferința nu dispare, pentru că nu înaintăm toți, în același ritm, pe Calea iubirii, iar mulți dintre noi o refuzăm cu obstinație. Dar asta nu ne va lua bucuria de a fi cu Domnul și de a trăi așa cum ne învață El și nu cum ne împing impulsurile vechiului om.

Până acum ai trăit mai mult revolta și împotrivirea la suferința moștenită din familie și întreținută de felul în care ai învățat să o trăiești. Felul acesta de trăi suferința era unul pătimaș și, patima, aduce o anumită plăcere pe care acum ai pierdut-o. După cum ai văzut, nu era mică deloc plăcerea produsă de gândul și atitudinea prin care te puteai vedea și simți mai bun decât cei care îți produceau suferință... Din când în când mai tânjim după această plăcere, mai ales când nu ne pregătim încă de dimineață ca în ziua respectivă să nu lăsăm loc vechiului vrăjmaș...

Spui apoi: „Cred că iubirea înseamnă în primul rând libertate, să-l lași pe cel de lângă tine să fie el însuși și să-l iubești așa.” Da, așa este. Și aici harul ne învață multe, multe nuanțe. Îl iubim așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajuta să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă. A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea ai nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului.

Cât despre durerea că lucrurile nu se vor schimba în profunzime prin acceptarea lor și renunțarea la control, vei descoperi că a te împăca cu o situație nu însemnă a lăsa lucrurile așa cum sunt, ci doar a renunța la orgoliul de a le controla și de a crede că le poți schimba făcând ce făceai până acum. Împăcarea cu starea de fapt este o împăcare cu Dumnezeu și o împreună lucrare cu El, așa cum ne cere și ne învață El, pentru a ne schimba pe noi și a fi ca El și cu El! Schimbându-ne astfel Îl aducem pe Dumnezeu în starea de lucruri și El lucrează!

De ce până acum fiind în Biserică și spovedindu-te nu te-ai „tămăduit”? Din cauza celor trei mari uriași care ne asupresc ființa: neștiința, uitarea și lenea! Nu știai că ești bolnav, credeai că ceilalți au nevoie de schimbare. Nu știai ce este pocăința, nu știai să te spovedești, credeai că asta înseamnă doar o enumere a păcatelor care, de multe ori era mai degrabă o acuzare a celor care te-au împins, te-au dus în ispită... Apoi, deși știai de la Părintele duhovnic ce să faci, sau citeai undeva și simțeai o dorință puternică să faci binele, uitai să pui în practică. Când ajungeai la „fundul sacului” apelai la vechile scheme și o luai de la capăt. Când reușeai să nu uiți și îți făceai rânduiala de rugăciune și asceza, îți era lene să te ții de ea. Desigur, te scuzai prin lipsa de timp, prin neînțelegerea celorlalți... și cercul vicios continua...

Acum intri în mecanismele minții tale și le demaști, le lași fără energie făcând poruncile și prin ele vezi altfel, ții minte ce ai văzut și învățat și nu te lenevești să lucrezi mereu și mereu ce ai de făcut pentru a dobândi deprinderi noi, deprinderi ale harului! Înainte nu aveai iubirea necesară ca să faci asta. Fără iubirea pe care o primim de la Dumnezeu nu putem face nimic. Te spovedeai, dar nu credeai, nu acceptai că Dumnezeu te iubește și nu primești decât o dezlegare juridică. Nu primeai iubirea Lui și aste te durea, te revolta și rămâneai gol de iubire și te umpleai de râvna de a schimba condițiile exterioare care te-ar fi putut face să iubești...

Să nu te oprești, Om drag!

Mai avem multe minuni de trăit și multă slujire de făcut!

Cu dragoste și încredere,

Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar